Pe 19 august ar fi împlinit 69 de ani, dacă moartea nu ni l-ar furat, vremelnic, pe 29 august 2005. Jurnalist, romancier, gastronom, prezentator TV Radu Anton Roman este unul dintre cei mai importanți cercetători și promotori ai bucătărie românești. La 12 ani de la „săvârșirea” acestuia, am stat de vorbă cu Florin Busuioc, Busu, coprezentatorul emisiunii „Bucătăria lui Radu” (2001-2005, ProTV).
Am văzut că pregătiți o nouă emisiune: „România, jos pălăria!”
Era momentul să apară o emisiune nouă, care mie îmi face multă plăcere pentru că este despre România. Îmi place să mă implic în acest proiect pentru că iubesc țara asta, așa fără niciun pic de patriotism exagerat, sunt legat de oameni, de locuri. Chiar dacă nu este una de cultură generală foarte sofisticată, emisiunea este de foarte multă bunăvoie, dar atinge și subiecte ce țin de cunoașterea acestei țări. Ce îmi place cel mai mult e faptul că la fiecare ediție pe care o facem ne putem scoate pălăria în fața unor oameni pe care țara i-a avut și îi are. Acesta este un câștig foarte mare al emisiunii.
Dacă tot vorbim despre oameni în fața cărora să ne scoatem pălăria… august este luna Radu Anton Roman, luna în care s-a născut și cea în care a murit.
Haideți să zicem nu că a murit. Mi-aș dori să spunem că s-a săvârșit.
Vă e dor de el?
Tot timpul. Și vreau să spun că lucrurile astea care te leagă de un om drag, apar așa pe neașteptate. Cîteodată îmi aduce aminte de Radu Anton Roman o frunză, câteodată un deal pe care-l văd prin țară. Sunt străchini pe care le văd ori prin peregrinările mele ori chiar la televizor. Radu era un om care lăsa și a lăsat în viața tuturor celor care au fost pe lângă el o amprentă foarte clară. O legătură foarte trainică ce nu se poate rupe, nici după moarte. Cred că ăsta a fost și este marele lui merit, că a trecut prin viața noastră marcându-ne pe fiecare în parte. Marcându-i chiar și pe telespectatori. Am spectacole de teatru prin toată țara. Și astăzi oamenii mă întreabă de Radu. Mă întreabă cu aceeași voluptate, să spun așa, cum mă întrebau în urmă cu 15 ani pe când făceam emisiunea. Au trecut atâția ani și totuși el este prezent în viața telespectatorilor. În viața celor care l-au admirat, iubit, pentru că ceea ce a făcut Radu, în afară de aparițiile la televizor, e mult mai important. A lăsat în urmă niște cărți, a lăsat o bucurie a vieții, o plăcere de a trăi, care se putea vedea la orice emisiune. Cred că în viața asta a mea de până acum nu am cunoscut pe cineva pe cineva care să aibe o bucurie atât de mare de a se juca cu limba română. Era atât de jucăuș, îi plăcea atât de mult să redescopere cuvinte, expresii, să le combine în așa fel încât să ne facă pe toți să îndrăgim limba asta, nu numai locurile prin care am umblat, nu numai oamenii pe care i-am cunoscut, ci să îndrăgim tot ce e legat de țara asta. Limba asta superbă, locurile nu mai spun…oamenii aceștia senzaționali. Am cunoscut, alături de Radu, prin cătune, pe coclauri niște oameni de o moralitate și de o înțelepciune fabuloase. Asta cred că trebuie să redescoperim puțin, în momentul ăsta, al istoriei noastre, să redescoperim oameni cu o moralitate sănătoasă. S-a cam pierdut atenția pentru aspectul ăsta. Oamenii există, trebuie să îi redescoperim și să îi aducem în fața tuturor ca model. Pentru că Radu reușea asta: să creeze modele. El a reușit să ne aducă în față niște gospodine, niște bunici, niște fete tinere, care în afară de faptul că știau să gătească foarte bine, erau oameni care păstrau tradiții, care aveau povești senzaționale, care păstrau o legătură ancestrală, indestructibilă, cu neamul din care proveneau. Am cunoscut prin Maramureș niște copii care aveau o mândrie și o fală să poarte costumul tradițional de sărbătoare fără să-i oblige nimeni. Se transmitea și se transmite în continuare genetic. Lucrurile astea cred că ne fac cinste. Cred că aceste lucruri trebuie readuse în fața oamenilor, redescoperite, pentru că suntem uituci. Suntem uituci. Nu noi ca nație, neapărat, oamenii în general. Trec peste noi tot felul de evenimente, apar tot felul de lucruri care ne tentează, care ne schimbă viața, și uităm de unde pornim, cine suntem, care este de fapt baza aia din care s-a format totul. Ori asta a reușit, cred, de-a lungul întregului parcurs al emisiunii Radu Anton Roman.
Mă gândesc că ultimul păpușar de caș, din Negrilești Vrancea, nu are cui lăsa meșteșugul…
Asta se întâmplă frecvent. Din păcate. Nu știu pe unde eram, la o mănăstire, unde un călugăr care picta icoane după cutumele vechi avea vreo patru ucenici și mi s-a confesat: nu cred că vreunul va putea… Și nu vorbim de faptul că nu erau talentați, ci că erau lipsiți de har. Trebuie să te sacrifici tu, cu totul pe tine, ca să faci asta. Și să-ți dedici întreaga ființă acelui meșteșug.
Radu redescoperea astfel de oameni. Aveam suprize, mergând cu el prin țară… asta chiar mă face să râd un pic… pentru că Radu știa din tinerețe un loc unde se întâmpla ceva. Un loc în care nu mai fusese de multă vreme. Și zicea: hai Busu, du-te acolo că știu eu că mai există vița de vie de șampanie din Șimleul Silvaniei. Și m-am dus și am vorbit cu oamenii de acolo: „ăăă, toată via a fost scoasă acu 35 de ani”. I-am spus lui Radu: „ce să facem, nu mai există”. Mi-a spus: „Nu se poate, era cea mai bună viță de vie de șampanie care exista, eram cunoscuți în toată Europa”. “Nu mai e. Însă, s-ar putea, se pare că mai e o sfoară de vie la un sătean”. “Acolo mergem!”. Și acolo mergeam. Și doar acel sătean păstra acea viță, chiar ACEA viță, nemodificată, și cu el făceam emisiunea și încercam să refacem o istorie ce din păcate se cam pierdea, dar Radu avea o încăpățânare atât de mare să nu se piardă lucrurile, încât îi era deajuns un mic motiv, un mic element care putea să refacă o poveste, o istorie, de el se lega și nu se lăsa până când nu făcea emisiunea. El are o calitate în istoria asta a noastră de redescoperire și un aport foarte mare pentru că emisiunea pe care o concepuse, pentru că era conceptul lui, scenariul lui, povestea lui, emisiunea aceea avea o valoare culturală foarte mare, în afară de ce se gătea și de mâncare aceea fabuloasă, avea o calitate foarte mare în sensul readucerii tradiției, nu neapărat pierdute, dar cumva acoperite de modern. Descoperea cumva și omul acela, cătunul acela, stâna aceea unde lucrurile se făceau ca acum sute de ani.
Istoria noastră gastronomică suferă de o bibliografie sărăcăcioasă. Cartea lui Radu Anton Roman…
Este monumentală. Și Radu recunoaște influențele. Ele nu pot fi anulate, acoperite. Există.
Dar specifică, mucalit, că am fost “smintiți” și n-am lăsat nimic ca la origini, că le-am schimbat pe toate după gustul nostru… N-am luat sarmaua de la turci fără să ne băgăm nasul în rețetă, am înfrățit-o în cuiburi bucovinene, am copt-o în dovleac…
Da. I-am schimbat compoziția, am învelit-o în fel de fel de frunze. Noi am făcut sarmale în foi de zmeură
Zmeură?
Da, de zmeură!
Cele mai mici le știam în frunze de leuștean.
Da! Dar leușteanu e mare… Aici e nebunia. La una dintre emisiuni – să știți că aveam și o gospodină, Cati, care ne ajuta la toată pregătirea, la toată munca grea – am făcut 2000 de sarmale în foi de zmeură. Lumea nu știe, nu cred că a mâncat așa ceva, asta e o treabă care s-a pierdut, dar Radu a găsit-o în niște documente, și a readus-o în fața oamenilor. Uite, există și asta! Dragii mei, sarmalele în foi de zmeură au aromă de zmeură. Nu foarte agresivă dar cât să te ducă cu gândul la zmeură. Sunt absolut fabuloase. Eu nu am mâncat în viața mea ceva mai aromat și mai plăcut la modul suprinzător. Zici sarmale… în orice foaie ar fi sunt sarmale. E, astea nu-s sarmale. Parcă-s altceva. El mai încerca să redescopere să reinventeze lucruri care s-au pierdut.
Cum ar trebui să arate identitatea culinară a României?
Cred că România este o țară cu o voluptate de a absorbi tot ce e bun în jur și de transforma pe gustul nostru. Cred că asta este identitatea culinară a nostră.
Unii văd această influență ca pe un „handicap”…
Doamne ferește! Nici vorbă. Eu cred că până la urmă lucrurile importante care ne definesc sunt – eu prezentând vremea o să spun ceva legat de meteorologie – legate de climă. Într-un fel mâncam la Hunedoara în zona aia deluroasă, muntoasă, depresiune, unde se creșteau vite, unde erau plante de un anumit tip, alta se mănâncă în Bărăgan. Și îndeletnicirele au fost diferite de la o zonă la ala.
Specificul regional.
Exact. E foarte important. Într-un fel crește o plantă la 1100 de metri, altfel la 40 de metri deasupra nivelului mării. Nu sunt la fel nici ca gust, nici consistență. Sensibil diferite. Uite, una e să mănânci cireșe la câmpie, alta e să aștepți să se coacă în zona deluroasă înaltă. Dar identitatea culinară națională cred că este tocmai plăcerea cu care absorbim din toate părțile și le facem să fie ale noastre, diferite de ce am luat de la alții.
Li se reproșează mâncărurilor tradiționale faptul că sunt extrem de grase.
Da!, e foarte important ce muncă face omul acela care mănâncă slănină dimineața. Că dacă eu stau la birou pot să mănânc ștevie că n-am nevoie de energia de care are nevoie, să spunem, un tăietor de lemne sau cel care pleacă la coasă. Să nu uităm că oamenii de la deal, de la munte, am văzut case risipite pe versanți, fac drumul până-n vale și-napoi zilnic. Și e vorba de urcat, nu-i așa la îndemână. Trebuie să stabilim din start că mâncarea grasă e necesară. Nu-s lucruri care au apărut din fiță, din imitație, nu: creierul dictează ce avem nevoie. Și țoiul ăla de pălincă, dacă rămâne la acea cantitate, e curativ pentru inimă. Asta au descoperit, de curând și americanii și au început să înlocuiască medicamentele pentru inimă cu 50 de ml de pălincă. E o știre recentă. Doamne ajută, poate exportăm că ei au probleme mari cu inima și-s mulți.
„Radu era un copil…”
Există două tendințe în restaurantele cu specific tradițional: reinterpretarea bucatelor sau păstrarea lor cât mai aproape de original. Vorbesc de cei care nu mai vor meniuri standard, clonate și la Cazanele Dunării și lângă Voroneț.
Sunt întotdeauna de acord cu reinterpretarea mâncărurilor. Așa cum sunt de acord și cu păstrarea nealterată a unor rețete extraordinare. Supa de cocoș de exemplu de la Buzău este fabuloasă. Dar să fie de cocoș. Când lucrurile se fac cu trebuie, orice rețetă dacă e bine articulată o să fie delcioasă și o să fie savurată. Mănânc cu plăcere și ciorbă de burtă pentru că nu am nici o problemă cu repetitivitatea unui fel de mâncare în viața mea. Reinterpretarea unor mâncăruri poate să fie benefică. Din punct de vedere turistic, în primul rând. Și datorită adaptării. Așa cum am spus, depinde de ceea ce urmează să faci după masă. Și adaptarea asta trebuie făcută cu cap, cu schepsis, cu talent pentru că există oameni cu adevărat talentați în zona asta. Bucătăria asta fusion și de reinventare nu poate fi făcută de oricine. Sunt oameni pregătiți pentru asta. Care cunosc cum să amesteci aciditatea unui ingredient cu lascivitatea altuia, care știu tehnici moderne, care stăpânesc texturile etc.
Acolo unde se poate păstra o rețetă și se poate face ca la mama ei, ca în urmă cu multă vreme, deși asta a început să fie greu pentru că igredientele nu prea mai sunt curate, sunt îmbâcsite de tot felul de substanțe, las-o așa, dar fă-o așa cum trebuie. Restaurantele care țin la calitate ar trebui să aibă furnizori din zona producătorilor locali care nu folosesc tot felul de substanțe. Altu-i gustul.
Cum era Radu Anton Roman în spatele camerelor?
Știi cum era Răducu, era… era un copil. Un copil care… foarte ciudată combinația asta. Era copilul de la care învățai ca de la domnul profesor, tot ce vrei. Dar era un copil în esență. Într-o anumită candoare pe care o afișa, care răzbătea din el, nu era nimic studiat, avea un soi de candoare, câteodată o împiedicătură de copil ca să zic. Mai avea din când în când, și eu pot să înțeleg foarte bine asta – din cauza masivității sale și a faptului că se mișca greu câteodată, el având un accident, ajusese așa din cauza unui accident nu din cauza lăcomiei cum poate cred unii, el a avut o problemă mare, a căzut pe munte, a avut frânte foarte multe părți ale corpului, a stat foarte multă vreme la pat, multe dintre articulații erau refăcute din titan, nu era o chestie la îndemână, avea totuși un control relativ asupra corpului său, ca să spun așa, și sigur că acestea îi dădeau un soi de țâfnă. Când începeau lucrurile să fie complicate, când obosea la filmare – trebuie să știe lumea că noi filmam într-o zi de dimineața de la opt până noaptea la două, trăgeam și câte trei episoade, bugetul emisiunii era foarte restrâns, unele preparate stăteau pe foc și câteva ore și timpii adunându-se, totul dilatându-se într-o muncă foarte complicată, nu era chiar la îndemână, Radu mai obosea. Și când obosea, când simțea că nu mai e stăpân pe trupul lui, câteodată era supărat și că oboseala îi sugea din energie, și atunci devenea ușor țâfnos. Dar era o țâfnă de copil, asta vreau să spun. Nu erau răutăți. Noi ne distram de multe ori pe seama poveștii ăsteia și la final și dădea și el seama că e că poate să strânească un soi de zâmbete pe la spatele lui și atunci își revenea. În general lucrul cu Radu era foarte interesant pentru că, chiar dacă știai de la început ce ai de făcut, chiar dacă el îți spunea scenariul, el era o permanentă surpriză, aducea, de fiecare dată câte ceva nou, câte o șmecherie de gătit. Era atât de bogat în informații, știa atât de multe, studiase atât de mult tradițiile. El a luat și un mare premiu pentru că a reușit să promoveze tradițiile printr-o emisiune de divertisment. Ceea ce se întâmplă foarte greu și foarte rar. Este greu să faci divertisment și cultură de această calitate în aceeași emisiune. Dar uite că Radu a reușit. Ăsta e marele câștig pe care l-a avut și emisiunea și postul ProTv și întreaga țară.
Despre „România, jos pălăria!”
Romania, jos palaria! este un show despre celebrarea cu nostalgie, dar in acelasi timp cu umor si auto-ironie a evenimentelor si oamenilor, care au pus amprenta puternic pe tara noastra.
Emisiunea este un concurs pe echipe de vedete, care vor trebui sa treaca prin probe amuzante de cultura generala, toate avand ca tema Romania. Fie ca este vorba despre geografie, istorie, cultura urbana, muzicala sau cinematografica, concurentii vor trebui sa dea raspunsurile corecte pentru a castiga cat mai multe puncte si a ajunge in runda finala.
Carismaticul Florin Busuioc, prezentatorul acestui show, a declarat: „Nu stiu altii cum sunt, dar eu nu sunt altii! Totusi, fac parte din numarul mare de oameni care iubesc cu patima tara asta, pentru ca in pofida tuturor ciudateniilor, apucaturilor sau derapajelor pe care le-am avut in istorie, suntem o tara jos palaria!”
Credit foto: arhiva ProTV