Una dintre cele mai impresionante povești culinare de la noi îl are în prim-plan pe Dincă, un țigan rob, copil din flori al unuia dintre marii logofeți ai Moldovei. Istoria lui este cu atât mai importantă cu cât a fost factorul decisiv pentru grăbirea emancipării țiganilor în Moldova. Chiar dacă nu e prea scurtă, merită citită cu nesaț și, din punctul meu de vedere, poate fi scenariul realistic al unui film serios și chiar al unei telenovele de la Bollywood. Acu, depinde de cine se mișcă mai repede. În caz de vă stau la dispoziție pentru consultață culinară din epocă ?
Am optat pentru istoria repovestită de către Neagu Djuvara față de versiunea originală, povestită chiar de către Gheorghe Sion martor ocular al întâmplărilor, din motive de lungime a textului.
“La începutul anilor 1830, fostul mare-logofăt al Moldovei Dimitrie Cantacuzino-Pașcanu trăia la una din moșiile lui, împreună cu soția sa, Profira, mai în vârstă decât el, de la care nu avusese copii.
Cocoana Profira era o gospodină desăvârșită, care ținea la rânduiala și la curățenia casei; o fost doică a bărbatului ei, baba Anghelina, conducea cu o mână de fier grupul de țigăncușe care se învârteau prin casă. Stăpâna, o estetă în felul ei, dorea să fie tot timpul înconjurată de subrete, alese dintre cele mai frumoase țigăncușe de la moșie. Cel mai mult o prețuia pe Maria, o tânără care se pricepea ca nimeni alta s-o pieptene, s-o îmbrace și, mai ales, s-o frece pe picioare înainte de a se culca. Atât o lăudase pentru aceasta, încât bărbatul ei s-a arătat dornic să se bucure de și el de darurile fetei. Curând însă, după cum se poate bănui, darurile nu s-au arătat numai la frecatul de picioare. Și, de acum încolo, în fiecare seară, când Coana Profira adormea, după ce-i freca frecase picioarele, Maria se ducea la boier, în iatacul acestuia.
Peste câteva luni, la Iași, doamna Profira s-a mirat văzând că Mariei i se îngroașă mijlocul, ba chiar că se îngrașase puțin. A chemat-o pe Anghelina: ce înseamna asta? Cu cine se întâlnea fata? De ce nu băgase de seamă? Anghelina s-a jurat pe toți sfinții că fata nu se întâlnea cu nimeni, că se culca în odaie cu ea… – Atunci cine să fie? Sfântul Duh?… După ce s-a codit mult, căutând să vorbească pe ocolite, Anghelina a mărturisit. Maria nu se vedea decât cu un bărbat: cu conașu.
Coana Profira era femeie deșteaptă și, pe deasupra, hotărâtă. Fără a da ceva de înțeles, peste câteva zile, spunând că are treabă la țară și că trebuie să fie musai acolo, le-a urcat în căruță pe bătrână și pe fată, împreună cu ea, bărbatul rămânând la Iași cu treburile Divanului. La țară, cu ajutorul vătafului, a găsit printre țigani un vizitiu, Mihai, trecut de 60 de ani, rămas văduv în două rânduri; a trimis vorbă preotului din sat că, duminica viitoare, avea să facă slujbă de cununie pentru niște țigani; Maria, coborâtă în rândul spălătoreselor, a plecat pângând de la conac în coliba bărbatului ei. Moș Mihai a avut bunătatea să se ducă să doarmă, pe viitor, în grajd, pe paie – iar, anul următor, încă și marea bunătate de a-și da, degrabă, sufletul.
După nașterea pruncului Constantin, mângâiat cu numele de Dincă, situația Mariei s-a îmbunătățit. Stăpâna a chemat-o din nou la conac, i-a dat în grijă țesătoarele și cusătoresele și, până la urmă, a făcut-o prima ei cameristă; pe de altă parte, văzându-l zi de zi pe micuțul Dincă, l-a îndrăgit, l-a răsfățat, i-a cerut popii să-l învețe să citească și să scrie și, la doisprezece ani, l-a luat pe lângă ea s-o slujească. La șaisprezece ani, era un tânăr frumos, cu purtări alese, mândru în livreaua lui cum sunt cele franțuzești. Tocmai atunci, logofătul Cantacuzino-Pașcanu moare subit, însă, mai înainte îi dăduse Mariei scrisoarea de slobozire.
După moartea bărbatului, Profira Cantacuzino, lăsând moșia în grija vătafilor, s-a hotărât să plece la Paris. L-a luat și pe tânărul Dincă; acesta a învățat repede franțuzește și, fiindcă se dovedea a fi înzestrat pentru pregătirea bucatelor, a fost dat pe mâna unui vestit maestru parizian ca să facă din el un mare bucătar. «Prințesa Cantacuzino», instalată într-un mic palat din cartierul Saint-Germain, dădea petreceri strălucitoare și își făcuse legături în societatea sus-pusă, împrietenindu-se îndeosebi cu o anumită contesă de Montijo, care avea să fie soacra lui Napoleon III. Numai că, pentru o viață ca aceasta, veniturile de pe moșiile din Moldova, curând nu au mai fost de ajuns. Când datoriile și ipotecile au crescut îngrijorător de mult, omul ei de încredere de la Iași a rugat-o să vină acasă. Ceea ce, înțeleaptă, a și făcut, deși cu părere de rău. Îl aducea și pe Dincă, precum și pe Clementine, o tânără cameristă franțuzoaică, foarte îndrăgostită de băiat.
Când caleașca cea mare s-a oprit în curtea Palatului Cantacuzino din Iași, iar cei dinăuntru s-au dat jos din ea, o țigancă bătrână, desculță, s-a aruncat de gâtul lui Dincă, sărutându-l cu drag. – Cine este femeia aceasta? a întrebat-o Clementine pe stăpână ei. – Mama lui, fosta noastră roabă țigancă!
Aflând că logodnicul ei se născuse rob, Clementine a leșinat. Dusă în odaia pregătită pentru ea, s-a încuiat înăuntru și a plâns cu sughițuri zile și nopți în șir. Toate visele i se spulberaseră; aveau de gând să se căsătorească, să deschidă un restaurant franțuzesc la Iași… De ce oare Dincă îi ascunsese acest lucru îngrozitor. Să nu-l mai vadă în ochi; voia să fugă, să se întoarcă neîntârziat la Paris.
Dincă era deznădăjduit. Toate rugămințile lui de a fi slobozit au fost zadarnice. Căuta peste tot pe cineva care să-l poată ajuta, punând o vorbă la cei de sus. Așa a ajuns să-și spună păsul tânărului boier liberal Gheorghe Sion, la care intrase mama lui ca slujnică după ce fusese slobozită. Sion s-a gândit să-i vorbească însuși domnitorului, Grigore Ghica, prin mijlocirea prietenei și sfătuitoarea acestuia, pe care o cunoștea bine. Zis și făcut. Doamna era bolnavă și se afla în pat. Nici n-a isprăvit Sion de povestit întâmplarea, că s-a și anunțat venirea domnitorului, care voia să știe cum se mai simte prietena lui. Sion a fost poftit să înfățișeze lucrurile direct lui vodă. Acesta a făgăduit să se ocupe de caz, socotind că totul va fi lesne, întrucât Profira Cantacuzino îi era rudă apropiată. Chiar în aceeași seară, fără să trimită vorbă mai înainte, trăsura domnitorului intra în curtea palatului Cantacuzino, în momentul când cei ce jucaseră cărți se pregăteau să treacă din salon în sufragerie. Stăpâna casei, măgulită de vizita aceasta neașteptată, a poruncit să se mai pună un tacâm la masă, în fața ei, și s-a bucurat că are prilejul să-i arate ilustrului său nepot talentele culinare ale bucătarului ei «parizian». După masă, domnitorul i-a cerut mătușii să-l asculte numai între patru ochi; avea să-i ceară ceva. Bătrâna doamnă s-a grăbit să răspundă că dorințele Măriei sale, pentru ea, erau ordine. Însă când a aflat ce-i cere, deodată s-a întunecat la față. Orice să i se ceară, orice, numai asta nu. Și i-a spus domnitorului adevărul adevărat: băiatul era fiul răposatului ei bărbat; cu cât creștea, cu atât înfățișarea lui o amintea pe cea a omului pe care-l iubise. Băiatul crescuse pe lângă ea de când era mic, niciodată nu se despărțiseră. Dacă i l-ar lua, ea ar muri.
Domnitorul a plecat foarte nemulțumit de îndărătnicia bătrânei doamne, hotărât să-și folosească autoritatea. În josul scărilor, tânărul bucătar îl pândea cu privirea neliniștită. Domnitorul i-a adresat câteva vorbe, mărturisindu-i că nu putuse convinge pe stăpână, rugându-l totodată să ma aștepte puțin; avea el să găsească ceva.
Grigore Ghica avea ciudatul obicei de a-și aduna miniștrii după masa de seară. Chiar în seara cu pricina, aceștia se adunau la Palat. După ce s-au apucat să lucreze și s-a hotărât despre ce se v-a discuta, aghiotantul domnitorului intră în sala sfatului și-i spune la ureche că aga (prefectul poliției) dorește să fie primit neîntârziat. Introdus în sală, aga povestește o nenorocire ce se întâmplase, chiar atunci în oraș: bucătarul țigan al doamnei Catacuzino-Pașcanu o ucisese dintr-un foc de pistol pe camerista franțuzoaică, apoi se omorâse și el.
Grigore Ghica, alb ca varul, a ieșit din sala sfatului, poruncind miniștrilor să nu plece de acolo până ce nu vor fi întocmit proiectul de lege pentru emanciparea țiganilor. Peste câteva zile, la 22 decembrie 1855, legea era adoptată de Divan în unanimitate, iar a doua zi era promulgată de Domnitor.” (Neagu Djuvara, Între Orient și Occident, Țările române la începutul epocii moderne, editura Humanitas 1995. Cartea poate fi comandată de aici)
Nefiind radical diferit de versiunea originală, rezumatul lui Neagu Djuvara merită, în contextul nostru – site de gastronomie –, o mică adăugire din mărturiile lui Gheorghe Sion (Suvenire contimporane, ediție intergrală, editura Polirom 2014, o găsiți aici): “Cucoana Profirița nu pierduse mania de a a prânzuri și de a vedea multă lumea la masă, și când avea un bucătar atât de măiestru, avea și mijlocul a-și satisface această plăcere, căci pentru masa bună totdeauna se găsesc doritori mulți. Apoi, când asculta laudele comesenilor cucoana Profirița nu se putea opri de a spune cu ce sacrificiuri de cheltuieli a putut forma un asemenea bucătar, capabil de a servi chiar pe împărați cu mulțămire. Ea spunea cum îl cheamă; la finele mesei îl chema și-l arăta la lumea sa șu surâdea cu plăcere când auze mai ales pe dame zicând: el quel joli garcon!
Însuși domnitorul, care era nepot cucoanei Profirița și care era un bun mâncău, venea nepoftit la mesele suculente ale mătușei sale și atât se simțea de mulțămit, încât după masa cerea să vină bucătarul , pe care după ce-l vedea, îl bătea pe umeri, și-l gratifica totdeauna cu galbeni și irmilici de aur”.
Și tot despre măiestria lui Dincă în ale bucatelor scrie și G.I. Ionnescu-Gion în Istoria Bucureștilor (ed. Fundația culturală Gheorhe Marin Speteanu, 1998): „Putea, bunăoară, Louis-Ettienne Maynard, franțuzul bucătar al lui Alexandru Vodă Ipsilante să servească la masa domnească cine știe ce sosuri verzi, galbene, fistichii sau albastre, când Dincă – țiganul făcea o mâncare de «clapon cu cocanari» sau clapon, mă rog, cu migdale de Ţarigrad, lăsau boierii toate sosurile şi toate combinaţiile francezului şi mâncau din mâncarea lui Dincă până când îi ridicau pe braţe”.
https://gastroart.ro/2017/04/18/tiganii-primii-nostri-chefi/