Acest text conține scene de violență extremă și cruzime așa că nu îl recomandăm. Este vorba de un reportaj scris de D.A Dospinescu, publicat în Realitatea Ilustrată, nr. 450, 4 septembrie 1935, intitulat “O vizită la abatorul municipal”. Cu o fățișă notă militantă și împodobit cu exagerări voite și închipuite, textul este însă o ilustrație a ceea ce se petrecerea, în abatoarele României interbelice.
“Dacă nici după asta nu deveniți vegetarieni…!
Nu cred să existe suflet omenesc, oricât de împietrit ar fi, pe care să nu-l tulbure până la obsesie înfiorătorul spectacol, și blânde și inofensive ființe, tovarășele de mizerie ale omului în lunga și greaua sa viață.
Și totuși, mii de oameni cumsecade, denumiți parlagii, care trăiesc în mijlocul nostru, ca noi, având căsuță și copii, oameni pe figura cărora nu întâlnești nici un stigmat al vreunei predispoziții speciale în mânuirea cuțitului și a toporului, oameni care n-au uitat să râdă, își duc crucea existenței sfărâmând din zori până în noapte creiere de nevinovate animale.
- Cum poți ucide atâtea vieți? Mă adresai unuia dintre ei.
- Pă ce să faci, domnule…, ce-o să mănânce oamenii…; așa a lăsat Cel de sus! Și-și văzu mai departe de ascuțitul cuțitului.
Legitimitatea uciderii animalelor spre a mânca apoi satisfăcuți hoitul prăjit în untură, îmi apăru mai mult ca niciodată în toată goliciunea grozăviei ei.
Și sentimentul prim pe care l-am încercat în fața infernalului carnagiu a fost rușinea ce m-a cuprins față de mine, om, la ideea că am mâncat carne și poate – când voi uita cele ce am văzut – să mai mănânc iarăși.
Da, carne de vițel de lapte, mușchi de vacă împănat cu mirodenii, fripturi de porc înăbușite în încheururi, da, hoit, hoituri ce putrezesc în stomacul nostru, hoituri adunate cu furca de pe lepsezi de ciment, unde oamenii, într-o tăcere mormântală, oficiază taina morții înotând până la genunchi în bălțile de sânge.
Vastul abator al Municipiului, uzina morții, își întinde inocentele-i edificii la bariera de Est a capitalei, lângă indolenta Dâmboviță, Styx în caricatură.
Un tramvai cu număr nesoț – 7 – ne lasă la poartă.
Grație amabilității d-lui ajutor de primar Vasile Vasilescu și Dr. Georgescu, directorul abatorului, care ne-au condus și ne-au dat ample explicații, am putut pătrunde în iad. Oh, acest iad ale cărui instalații tehnice pentru administrarea morților face fală edililor!
Poftiți vă rog, poftiți cu mine, îndrăzniți, curaj, doamnelor, domnișoarelor și domnilor! Curaj!…
Să intrăm de la început în miezul tainelor abatorului, spre a nu mă acuza că dramatizez halucinanta poveste adevărată a celor văzute.
***
O sală imensă, toată scăldată în razele aceluiași soare ce înflorește leneșii lotuși din Cișmigiu și tincturează pe plăji trupurile oamenilor în care putrezesc hoiturile adunate aici, din sala uciderii. Cât vezi cu ochii numai cârlige, macarale și furtunuri de apă, aspect de manej suspect.
Risipiți prin colțuri sau în dreptul curioaselor cârlige de suspensie, parlagii fumează și schimbă glume. Peste cinci minute vor începe macabra slujbă cu care societatea modernă i-a investit. Parlagiul nu face oficiciul de curățitor sau spălător de ciment; și aici este o strict observată ierarhie socială; alte epave omenești, viitori funcționari ai Municipiului, viitori parlagii, îndeplinesc josnicele servicii. Le trebuie mult până să li se confere rangul de prim parlagiu!
În fine, ajutorii de ajutor de parlagiu au misiunea de a aaduce la tăiere cele 500-1000 animale mari ce se omoară zilnic și a căror carne este atât de nerăbdător așteptată de cetățenii Capitalei.
Iată-le. Sala se umple într-o clipă. E prima repriză. Pralagii trec solemn la posturile de ocmandă între cârlige.
Sunt grăbiți; n-au decât 100 lei de cap și trebuie să omoare cât mai mult, spre a-și îndestula familia…
O pereche de boi plăvani, foșit de bună seamă bucuria și fala unui umil anomim cămin de țăran carecine știe ce nevoie mare l-a făcut să se despartă de ei, cu toate lacrimile nevestei și copiilor, pătrund sfioși înăuntru. E ultima plesnitură de bici ce o mai primesc…
Sunt slabi; n-au mțncat de când i-a lăsat stăpânul în mâinile unui străin, pe o dimineață ploioasă, într-un târg necunoscut, acum patru zile. Triunghiul foamei dintre omoplați și coaste e adânc ca o scorbură.
Botul pe care-și preling limba uscată le arde de sete; la vederea apei ce curge din belșug începe să le curgă bale. Cred că-n fine sunt aduși la adăpat, ca să muncească iar, chiar nemâncați. Așteaptă. Nimic. Gâturile roase de îndelunga sarcină de o viață a jugului se întind cerșind – și trădând în gestul lor o infinită bunătate – spre șuvoiul de apă cristalină de care sunt acum atât de aproape.
Iarpși nimic. Parlagiul îi așează unul lângă altul. Ei însă se schimbă, cred că li se pune jugul… cel ce-a tras la hăis vine la dreapta, cel din cea la strânga. Parlagiul îi lasă… știe.
S-au aranjat așa cum știu și ei. E sfâșâietoarea cumințenia lor neprihănită.
Mă clatin. Vreau să închid ochii; nu pot. Sunt hipnotizat de imensitatea liniștii ochilor mari și adânci ca perlele negre, rătăciți într-o secundă într-ai mei.
Parcă-mi vorbesc: ia-ne, hai să plecăm, vrei?…!!
Parlagiul îi apropie și mai mult, îi lipește aproape. Cu dreapta ține lanțul de la corane. Cuțitul îi e în teaca de la brâu. Se apropie de cel din cea. Își perindă mâna mângâindu-i fruntea, așa cum făceau copii țăranului când îi dejuga.
Boul îl miroase. Însetat îi linge șorțul ud. Capul lui atât de aproape de parlagiu…
Tot mângâindu-, omul scoate un cuit lung, subțire, cu lama albastră, ascuțit ca briciul pe ambele părți. Boul lingea apa șorțului. În soarele dezolant, cuțitul sclipi ca un fulger, spre a se împlânta în aceeași clipă, cu o forță și viteză extraordinare în bulb, despicând cordonlul de nervi vitali…!
O prăbușire instantanee; două zvâgnituri din picioarele zgțrcite în spasme, pocnet de coarne ce bat cimentul, ochi de sticlă. În aceeași clipă, – parcă suprapusă premei – omul se năpusti pe salba albă a gâtului boului , tăindu-i laringele cu singură mișcare. Țeava largă a gâtului deschis erupe ca dintr-o fântână arteziană puhoaie de sânge ce stropesc picioarele parlagiului aplecat asupra-i și boutul boului din hăis. Animalul se zbătea încă în durerea nimicniciei fizice când cuțitul se abătu despincându-i pieile burții. Și mișcă încă în secunda următoare, când hidosul topor îi detașă capul cu ochi de sticlă brancați pe mine, – vulgar complice – de corpul schimonosit în care moartea, ca o binefacere supremă, poate, poate, coborâse în fine!
(…) “