Despre implicațiile alimentare antropologice ale sacrificului porcului de Crăciun, unde am dezvoltat nevoia țăranului român de a valorifica bucățile “inferioare” de carne, am scris aici. Astăzi revin cu un articol complementar în care se explică originile antice ale sacrifiului suinelor (Egipt, Grecia, Imperiul Roman), dar și câteva dintre semnificații marcante alte actului în credița tradițională românească. Una dintre cele mai complexe viziuni asupra subiectului îi aparține etnologului Ofelia Văduvă[i] căreia îi lăsăm cuvântul:
“Cele două mari sărbători legate de nașterea și renovarea timpului calendaristic sunt marcate ritual de sacrificiu cu «forța (lui) sacramentală de a domina timpul»[ii]
Crăciunul a prezevervat, până târziu în timp, multe elemente ale scenariilor rituale străvechi de sacrificare a porcului, dovedind vechimea acestei practici.
Dincolo de rațiunile utilitare (carnea și mai ales grăsimea de porc fiind baza hranei pe parcursul întregului an), tăierea porcului este act ritual cu rădăcini ce se găsesc adânc în istoria civilizației umane.
Porcul este considerat în vechi culturi animal sacru, anmal emblematic pentru zei ai vegetației – Osiris (la egipteni, care îl identifică uneori chiar cu zeul), Demeter și Persefona (zeițe agrare la greci), sau Ceres (Zeița romană a grâului). El era sacrificat ritual în onoarea lor în cadrul unor ceremonii publice mare amploare, din are nu lipseau actele culinare rituale, urmate de mese comune la care oamenii mâncau în credința purificării și întăririi lor prin puterea vitală a cărnii animalului asimilat. În cadrul bachetelor organizate la Saturnalii, alimentul de bază era carnea de porc, astfel că «jertfa porcului» era carcateristică sărbătorii romane[iii].
Istoricul Pierre Grimal amintește obiceiuri de nuntă, de asemenea, romane, desfășurate sub semnul unei ceremonii religioase celebrate înainte altarului domestic, în care principalele elemente rituale erau un animal jertfit, o fiertură din făină de alac, și o prăjitură tot din alac (ce urmau a fi mâncare în mod ritual de cei doi soți)[iv].
Scriitorul roman Varro (Economia Rurală, secolul I î.Hr.) sau Pliniu (Istoria Naturală, secolul I d. Hr.) fac numeroase referiri privitoare la creșterea porcilor la Roma, dovadă că acest animal era în atenția societății timpului, crescut fiind nu numai din motive economice, ci și rituale, motive care prevalau adesea, în epoca lui Augustus (sfârșitul secolului I î.Hr. – începutul secolului I d.Hr.), epoca de înflorire a Imperiului Roman, sacrificarea porcului a fost înlocuită cu depunearea de ofrande din cereale pe altarele de sacrificiu (fără a înceta însă practica sacrificiului animalier).
J.G. Frazer susține cu argumente convingătoare ideea că porcul este un străvechi spirit agrar în folclorul european. Totodată, el presupune că porcul a fost socotit o întrupare a lui Adonis, zeul grec care simbolizează moartea și renașterea ciclică a vegetației, și, de aceea, este posibil ca el «să fi fost ucis în ocazii solemne ca reprezentant al zeului și mâncat sacramental de către adoratori»[v]. O versiunea a legendei lui Adonis amintește despre gelozia zeului războiului, Ares, care ațâțat un porc mistreț ce l-a sfâșiat pe Adonis. Drept urmare, adoratorii acestuia, ciclic, sacrificau ritual un porc și îl mâncau la ospețe publice.
Creștinismul a acceptat practica sacrificării porcului ca secvență a suitei de obiceiuri pregătitoare a marii sărbători a Crăciunului. Printre semnificațiile sale, aceasta marchează în calendarul popular românesc , începutul ciclului celor 12 zile de sărbătoare ce însoțesc trecerea de la Anul Vechi la Anul Nou, perioadă a nașterii și renovării timpului calendaristic[vi], perioadă în care agricultorul ce a încheiat un ciclu agrar își pregătește intrarea în următorul prin acte rituale cu rol apotropaic și augural.
Privit din această perspectivă, «tăiatul» porcului, străvechi spirit agrar, se plasează în sfera ofrandelor-sacrificiu, adresate forțelor supreme, de mulțumire pentru recolta obținută și captarea bunăvvoinței privind recolta viitoare. Putem identifica prescripții și interdicții ce amintesc scheme rituale antice, din care nu lipsește faza pregătitoare sacrificiului, faza «consacrării» religioase a victimei și cea a consumului colectiv al cărnii la o masă comună.
Există un timp ritual al sacrificiului porcului – ziua de Ignat (20 decembrie) sau după Sfântul Vasile (aproximativ aceeași zi pe stil vechi), dimineața în zori – moment propice multor practici rituale.
«Dacă nu tai porcul de ignat, nu-i mai merge bine», «după Ignat porcul slăbește» spun bătrânii, dar aceasta nu înseamnă că nu sunt sate în care porcul este tăiat a doua zi de Crăciun (Vâlcea, Bacău, Prahova) sau a treia zi (Dâmbovița), conform unor interdicții privind consumul cărnii de porc în prima zi de Crăciun. «Când tai porcul să fie lună plină», «să fie frig și umed» – sunt condiții cărora, în sistemul de viață tradițională, li se acordă mare atenție.
Spațiul trebuie curățat bine înainte și este demarcat, «însemnăm locul printr-o linie», spune un informator din Vâlcea, practică ce amintește ritualul de pregătire a actelor sacrificiale la romani prin trasarea unui cerc magic în jurul altarului. Totodată sunt respectate gesturi și formule rituale precum «consacrarea» victimei: animalul este stropit cu apă sfințită, este așezat cu capul spre răsărit, pe fruntea lui (în Moldova) sau pe ceafă (în Argeș, Olt, Brașov ș.a.) este trasată cu cuțitul o cruce pe care se presară sare, capul de porc este «tras cu râtul înapoi» în casă, sunt rostite formule rituale («Doamne ajută!», «Să-l mâncăm cu sănătate!»[vii].
Sarea, simbol de puritate și curățenie, este utilizată în ritualul sacrificial încă de la romani, care o presărau pe capul victimei (împreună cu boabe de orz) sau o ardeau pe altar pentru îmblânzirea zeilor Penați – zei ocrotitori ai căminului familial.
Remarcabilă este funcția preotului, ce s-a păstrat în timp, de mediator în relația cu divinitatea. Concret, el are menirea de a valida actul sacrificial și de a transfera în plan sacru carnea și masa ce urmează. Obiceiurile populare românești păstrează, ca formă de răsplătire a preotului, pentru slujba oficială, de «sfințire» a porcului, dăruirea unor părți din animalul sacrificat – limba, pilerea, pulpa («un șold», «un umăr») extrapolăm acest obicei cu cel consemnat în strpvechi sacrificii grecești în care preotul primea pielea, măruntaiele, dar, mai ales limba «partea metaforică a comunicării[viii]», în credința asigurării funcției preotului de a realiza legătura cu divinitatea.
Relevante semnificați rituale în actul sacrificial al porcului la Crăciun le are sângele. Obceiurile legate de «tăiatul» porcului scot în evidență credințele în valoarea lui de simbol al vieții ca și în legăturile «de sânge» ce se realizează cu divinitatea (dar și între comeseni)în timpul consumării cărni animalului sarificat. Ca urmare, părul porcului (după ce a fost legat pentru bidinele) trebuie înmuiat în sânge «pentru ca să nu se stingă neamul porcilor». De asemenea, sângele care curge în timpul sacrificiului trebuie strâns într-un vas cu mei, pentru utilizarea ulterioară în scopuri etnoiatrice. Aceleași efecte tămăduitoare asunt atribuite unturii rezultate (mai ales cea de la un porc negru tăiat în timpul ritual al zilei de Ignat)[ix].
Ansamblul ritual al «tăierii» porcului este încheiat prin masa comună, numită în genere «pomana porcului», pe alocuri «praznicul porcului» (Prahova). Ca formă de comuniune alimentară ce constituie faza finală a oricărui act sacrificial, «pomana porcului» depășește prin semnificațiile ei conotațiile alimentare. În vechi tipare de viață tradițională, ea se desfășura într-o atmosferă solemnă, în liniște, realizându-se, în primul rând, comuniunea spirituală a participanților la actul sacrificial înfăptuit. Actuala notă euforică a mesei de «pomană a porcului» este rezultat al deritualizării pe ansamblu a actului sacrificial, prevalent rămânând azi sensul lui pragmatic”.
Bibliografie:
[i] Ofelia Văduva, Pași spre sacru, din etnologia alimentației românești, ed. Etnologică, 2011
[ii] G. Durand Structurile antropologice ale imaginarului, ed. Univers 1977
[iii] P. Caraman Substratul mitologic al sărbătorilor de iană la români și slavi, Institutul de arte grafice Presa Bună, Iași, 1931
[iv] Pierre Grimal Civilizația romană, ed. Științifică, 1973
[v] J. G. Frazer, Creanga de aur, vol. I, ed. Minerva, 1980
[vi] Ion Ghinoiu, Vârstele timpului, ed. Meridiane, 1988
[vii] Informații de teren, Ofelia Văduva, anchete pentru Antlasul Etnografic Român, în județele Bacău, Galați, Teleormen, Tulcea, anii 1979 – 1983. Vezi și T. Pamfile, 1913
[viii] J.L Durand, Betes Grecques, în Marcel Detienne, J.P. Vernant, La cuisine du sacrifice en pays grec, Galimard, Paris, 1979
[ix] T. Pamfile Crăciunul, Librăriile Socec, 1916