Alimentația în România, imediat după Cernobîl

Cutremurele și accidentul nuclear de la Cernobîl au fost două dintre cele mai importante tragedii (cu potențial devastator enorm) care mi-au marcat copilăria vrânceană. Prea mic pe atunci pentru a-mi aminti orice, urma să împlinesc 4 ani, accidentul nuclear mi-a rămas învârtoșat în creier și pomenit cu frecvență și la școală și acasă a devenit un bau-bau care poate apărea de nicăieri fără să fie invocat de mamele – fără cursuri de parenting pe net –  puse pe speriat odraslele obraznice. Cum gastroart.ro se ocupă de alimentație, m-am gândit că nu ar fi rău să invit oameni care au trăit din plin acele momente să rememoreze peisajul (comunist) al piețelor și al rațiilor de mâncare de după accident.

Ion Mitican este unul dintre cei mai importanți cronicari ai Iașului. Fragmentul este preluat din volumul “Evreii din Târgul Cucului de altădată”, editura TehnoPress, Iași 2005.
„(…) dar s-a aflat cu groază că sâmbătă 21 iunie și duminică 22 iunie 1986 Iașul s-a găsit din nou sub umbra ucigătoare a Morții Albe, lente și chinuitoare, purcesă de la Cernobîl. Crescuse înfiorător procentul de radiații. Drept măsură se suprimase vânzarea laptelui și a brânzeturilor, așa cum se făcuse și între 1 și 16 mai, după teribilul accident al centralei atomice, când în piețe se vindea numai pține deși pe mese zăceau maldăre de ceapă, ridichi, felurite verdețuri. La apropierea de ele, contoarele de măsurat radiații zbârnâiau ca mitralierele”

Gabriela Berechet este doctor în industrie alimentară și una dintre cele mai influente și prezente voci din domeniu, autoare a volumelor: Cartea Bucătarului Profesionist, Cartea Cofetarului – Patiser
26 aprilie 1986, data la care s-a petrecut accidentul nuclear de la Cernobîl m-a prins în primul an de facultate, la TCPATP Galați, actuala FSIA Galați.
Deși accidentul nuclear s-a întâmplat pe 26 aprilie, doar din 23 mai autoritățile au început să distribuie iod către populație, deși se cunoștea că nivelul de radiații a depășit limita în județul Iași.
Cele mai afectate județe au fost Iași, Mureș, Galați și Tulcea, aflate pe direcția norului radioactiv.
Luni, pe 28 aprilie, primele 4 ore au fost de curs, iar următoarele au fost de laborator de chimie-analitică, unde profesorul Gheorghiță ne-a preparat soluție de iodură de potasiu și ne-a administrat tuturor studenților. Ba chiar am primit și pentru acasă.
Demn de menționat este că iodura de potasiu nu are efect profilactic decât în privința cancerului de tiroidă produs de iodul radioactiv. Accidentele nucleare conduc, însă, la eliberarea unei serii de izotopi radioactivi (Cesiu și Stronțiu) nu doar a iodului radioactiv, dar nu sunt sigură că s-au luat măsuri și în privința celorlalte tipuri de izotopi. Oricum, izotopul 137 al Cesiului, cu perioada de înjumătățire de 30 de ani (adică durata de timp după care se transformă în alt isotop neradioactiv, de exemplu Bariu) s-a ”împlinit” în 2016, deci în toată perioada scursă, într-o măsură mai mare sau mai mică, toți suntem afectați, nu doar cei care au prins accidentul în 1986. Din păcate, nu există profilaxie pentru efectul radiațiilor asupra altor organe (sau alte tipuri de cancer), doar cesiul se elimină din organism relativ repede prin urină și transpirație.
Norul reactiv care a poposit și pe teritoriul României a condus la poluarea apelor și solului, alimentele precum laptele și legumele frunzoase fiind cele cu riscul cel mai ridicat. Lor li se alătură ciupercile și peștele.
Spre deosebire de contaminare, poluarea este permanentă, întrucât prin ploi substanțele radioactive au ajuns în pământ și în pânzele freatice, practic circuitul radioactiv este continuu, de aceea este atât de periculos un accident nuclear.
Perioada s-a suprapus și peste programul de alimentație rațională, când totul era dat pe cartelă: 5 ouă/capita/lună, 1/2 franzelă/capita/zi, 0,5 l ulei/capita/lună, 50 g unt/capita/lună, 1,5 kg carne și preparate/capita/lună, 0,5 kg zahăr/capita/lună. Doar legumele și fructele nu erau raționalizate. Oricum, cum să ne protejăm, dacă am fi mâncat oricum orice, dată fiind ”subțirimea” coșului lunar de alimente?!
Cei din zonele urbane mâncau ciuperci din cultură, și și acelea erau un lux. Evident, cei din zonele montane sau rurale au avut ”șansa” să mănânce ciuperci poluate!
De asemenea peștele…! Poate de aceea, în perioada 1986 – 1989 sloganul ”Nici o masă fără pește” care susținea consumul de pește congelat, adus de pescadoarele românești de peste mări și țări (macrou, în principal, dar și hering) avea nu doar scopul de a masca lipsa altor surse de proteină animală, dar și acela de a limita poluarea radioactivă prin consumarea peștelui din apele teritoriale, poluate în 1986.
O poveste tristă, care ne afectează pe toți, fie că suntem născuți înainte sau după accidentul nuclear de la Cernobîl.

Gelu Diaconu este scriitor. După aproximativ 8 ani petrecuți în presă s-a reîntors la marea lui dragoste, literatura. Scrie constant pe omiedesemne.ro iar anul trecut a publicat două cărți de poezie și romanul Sebastian.
 N-am știut până când am citit romanul Ioanei Nicolaie că Cernobîl se traduce „pelin negru”. Mi se pare oarecum o ironie la faptul că, pe lângă oameni și, firește, animale, au fost afectate de radiațiile emise în urma accidentului nuclear tot ce a însemnat culturi în zonele unde norul toxic a fost împins de vânt. În mod normal, cele mai afectate zone au fost cele din nordul țării, dar am înțeles că radiațiile au crescut semnificativ și în zone precum Galați sau Tulcea.
La București s-a aflat de accidentul nuclear de la Cernobîl pe 1 mai 1986, deoarece abia atunci stațiile care măsurau nivelul radioactivității au transmis o alertă la nivel național. Până atunci oamenii obișnuiți nu cred că au știut ceva, cu toate că dezastrul de la Cernobîl a avut loc pe 26 aprilie 1986. Îmi amintesc că o primă măsură a fost atenționarea populației, care a fost îndemnată să meargă la policlinicile arondate, unde au început să se distribuie pastile de iod.
Ca mai în toate evenimentele de masă, zvonistica a funcționat și de data asta foarte bine, mai ales pe fondul laconismului autorităților, care n-au livrat populației toate informațiile necesare. Una dintre acestea, poate cea mai importantă, era legată de consumul legumelor și fructelor. S-a întâmplat ceva paradoxal pentru vremurile de atunci: lumea a stat la coadă (până noaptea tîrziu) ca să primească pastila de iod, însă în piețele din București n-a mai fost aceeași aglomerație.
Nu prea mergeam în piață la vremea respectivă, însă știu tot datorită zvonisticii că țăranii au aruncat (probabil obligați) o grămadă de marfă. Fiind în mai, era perioada „trufandalelor”, așa că tarabele ar fi trebuit să fie pline de ceapă verde, usturoi verde, salată, verdeață de tot felul (pătrunjel, leuștean, mărar) sau de rădăcinoase (nu știu dacă și astea au fost afectate, deși cred că da, fiindcă morcovul, păstârnacul sau țelina, spre exemplu, nu sunt foarte mult îngropate în pământ, iar radiațiile s-au fixat, dacă nu mă înșel, până la 20-25 cm adâncime, nu știu exact).
Oamenii erau sfătuiți să spele foarte bine legumele, însă majoritatea erau neîncrezători și nu mai cumpărau mare lucru de la piață. În felul ăsta, nejustificat sau nu (fiindcă probabil era și marfă preexistentă accidentului de la Cernobîl), au fost aruncate foarte multe alimente. Lumea spunea că zăceau la tomberoane sau la canal grămezi de verdețuri și nu se atingea nimeni de ele. A fost un fel de isterie, așa cum se întâmplă în general probabil nu numai în societățile închise, cum era a noastră atunci, ci și în Occident. Trebuie să  ținem seama de faptul că ne aflam în plină criză alimentară, iar accidentul de la Cernobîl a accentuat această criză.
Ca întotdeauna, lumea se bucura când se desprimăvăra (iarna ținea cam până la sfârșitul lui aprilie pe atunci) fiindcă apăreau trufandalele. În 1986 lucrurile au stat rău din punctul ăsta de vedere. Pe lângă faptul că în URSS se duceau la export majoritatea alimentelor produse în țară, rușii ne-au mai tras-o și cu Cernobîl. Cam asta a fost.
Cristina Andrei este profesor și traducător, coordonator al mai multor bloguri de profil
Drumul meu către școală era o străduță din piatră cubică, străjuită de căsuțe cu grădini cochete și pomi la poartă. Primăvara, de fiecare dată când porneam spre școală, smulgeam o frunză dintr-un tei, pe care o  zdrențuiam cu dinții metodic, dintr-un capăt în altul; când ajungeam la școală aveam o frumusețe de dantelă din frunză de tei, de fiecare dată alta, parcă mai frumoasă… Nu mai știu când, cum și de ce căpătasem obiceiul ăsta, dar  țin minte exact când și de ce l-am abandonat: în luna lui florar a lui 1986, când toate frunzele copacilor se acoperiseră de o peliculă transparentă, lucioasă, lipicioasă, iar pe dosul unor frunze, la baza nervurilor, apăruseră niște punctulețe negre, ca niște ouă de insecte (n-am aflat niciodată ce erau de fapt). Era efectul radiațiilor de la Cernobîl.
Deși accidentul nuclear din Republica Sovietică Socialistă Ucraina se petrecuse pe 26 aprilie, noi am aflat oficial – cam vag – de el pe la începutul lui mai. Zic ”cam vag” pentru că, în primul rând, nu prea ascultam propaganda știrile pe vremea aia, iar în al doilea rând, rușii nu s-au grăbit să facă public oribilul accident, care a devenit știre oficială în România pe 1 sau 2 mai. Însă ”radio șanț” – ce îmbina știri de la Europa Liberă,  întâmplări reale din cartier şi de aiurea și mituri urbane – era deja la curent de vreo două-trei zile, deci off the record știam câte ceva înainte de difuzarea oficială (de altfel, destul de anemică) a știrii.
Mi-aduc aminte că prea mare panică nu a fost în familia noastră. Dar de fapt, nu am nici o idee despre gradul real de panică al părinților și al celorlalți adulți din jurul meu (aveam vreo 12 ani pe atunci, frate-meu abia împlinise 11), pentru că, probabil din dorința de a nu ne înfricoșa peste măsură, la noi se făcea haz de necaz: făceam cu toții mișto de singura mască de gaze din casă (primită de tata de la serviciu), care n-ar fi putut salva, în caz de ceva, nici măcar o persoană, darămite patru, câți eram noi în familie; când aveam musafiri berea era ridicată în slăvi (”mai bagă o bere, că asta nu-i iradiată”); împărtășeam bancuri în vogă – unele auzite pe la școală (precum celebrul ”ne-au trimis rușii medicamente contra radiațiilor: Aminamin și Clopotamin).
În ciuda faptului că  ”radio șanț” zicea că trebuie să evităm a ieși din case, m-am dus, totuși, la școală, că era la doar două minute de mers. Și am făcut bine că m-am dus, în primul rând pentru că ni s-au dat acolo pastile de iod – pentru care lumea făcea cozi pe la policlinici, iar noi le-am avut ”la botul calului”. Apoi, era o atmosferă relaxată, de vacanță, de nepreţuit la vârsta aceea;  puțini elevi se prezentaseră la şcoală și chiar mulți dintre profesori erau absenți – așa că ne-am jucat în clasă, am făcut caterincă (s-a născut atunci apelativul ”băi, iradiatule!”), am făcut schimb de experiențe și informații. Mulți dintre colegii  mei prindeau Europa Liberă, unde s-au difuzat primele informații despre creșterea nivelului de radiații în nordul Europei, prezumându-se un accident nuclear în URSS; noi, acasă, prindeam doar Vocea Americii, unde nu-mi aduc aminte să se fi relatat ceva ”din prima” (evident, nu se pronunţa nici o clipă „Europa Liberă” sau „Vocea Americii”, ci doar „a zis la radio”, sau mai degrabă „am auzit / mi-a spus Cutare că” – dar toţi ştiam atunci că sursa n-avea cum să fie alta decât radio Europa Liberă).
S-a răspândit atunci teroarea norului radioactiv; la început, ne rugam să nu ajungă deasupra României. Când a ajuns deasupra noastră, ne rugam să nu plouă (în Suedia, unde deja ajunsese norul, precipitațiile acceleraseră contaminarea). Și n-a plouat, slavă Domnului! Dar nivelul radiațiilor tot creștea și tot creștea – chiar și presa comunistă a fost nevoită să relateze evenimentul și să avertizeze, într-un final, populația.
Veștile (neoficiale) care circulau în acea perioadă priveau, îndeosebi, efectul pe termen lung al radiațiilor: urma ca în maximum 20 de ani să ne îmbolnăvim cu toții de cancer.  Pe termen scurt, știrile (oficiale) avertizau că trebuia să avem mare grijă ce mâncăm și ce bem: cele mai afectate erau legumele, verdețurile, fructele. La un moment dat, oficialitățile au dat un comunicat prin care se recomanda populației să spele bine-bine legumele și fructele proaspete, înainte de consum – de parcă se mai atingea dracu’ de ele; putrezeau cu tonele pe tarabele piețarilor (după ce  cumpărătorii au ”ras” din piețe toate merele și alte cele din producția anului precedent, vezi-Doamne neafectate sau mai puţin afectate de radiaţii).
La noi în cartier s-a golit imediat Aprozarul de tot ce mai rămăsese din producţia de fructe și legume a anului ’85: mere, cartofi, morcovi, ceapă. Se zicea că-s mai bune decât cele de la piaţă, că la Aprozar stătuseră acoperite, la adăpost. Habar n-am dacă e vreo fărâmă de adevăr în asta, dacă „adăpostul” ăla conta cumva în ecuaţia radiaţiilor – probabil că nu, dar, psihologic, chestia asta a mers, dădea impresia că ceva tot e mai bine decât „la alţii” (care cumpăraseră din piaţă). Şi totuşi, mama nu ne-a preparat nimic din legume de pe piață o vreme, nici măcar din legume de la aprozar – cel mult, cred că a încropit câte ceva pentru ea şi pentru tata, dar n-aş băga mâna în foc.
Am suferit mult atunci de lipsa salatei verzi, cu ridichile şi ceapa verde aferente, care tocmai apăruseră pe piaţă, după o aşteptare lungă de mai bine de o iarnă – le aşteptaserăm mai ales mama şi eu, doar noi ne omoram după salată în familie (tata ne poreclise „Capra”, respectiv „Căpriţa”, pentru că mâncam „iarbă”).  Şi cu toţii am regretat nespus că se mâncase de mult zacusca (ce îmi părea că fusese cea mai bună ever) pregătită de mama în toamna precedentă. Am apelat la cea făcută de mamaie, care mai avea câteva borcane, căci întotdeauna făcea mai multă (dar nu așa de bună ca a mamei 🙂 ), tocmai pentru că la noi zacusca se termina repede. Dar câteva borcane de zacuscă nu aveau cum să ne scoată din criza în care intrasem  brusc, neştiutori şi fără nici o vină.
Aşa că, vream-nu vream, am ajuns să mâncăm şi din celebrele conserve de tocană şi ghiveci de legume ceauşiste – cam singurele care stăteau cu veacul, într-o abundenţă ostentativă, pe rafturile raionului Autoservire de la alimentara. Mama nu ne dăduse să mâncăm astfel de conserve niciodată până atunci; doar tata, uneori (înainte de salariu, când era mai strâns cu banii, sau când nu avea altă opţiune de cumpărat ceva rapid, fără coadă – ceea ce se întâmpla prea adesea), doar tata, deci, mai lua la pachet, la serviciu, câte un borcan de tocană de legume – care arăta cu totul şi cu totul neapetisant: o chestie vâscoasă, galben-roşiatică, în care se ghiceau nişte dovlecei, orez şi – cu totul îngrijorător – resturi de legume neidentificabile. Ei bine, am descoperit atunci că tocana asta avea fix gustul (pe care îl bănuisem scârbos şi se dovedea astfel acum) de ceva vâscos, cu chestii neidentificabile. Doar o dată am gustat din ea şi m-am lăsat păgubaşă; cred că frate-meu nici n-a gustat-o – era mai mofturos la mâncare – iar singurul „amator” a rămas tata, care avea deja experienţa nefericită a tocanei comuniste de legume.
Am rămas însă cu totul surprinsă – plăcut, de data asta – de conserva comunistă de ghiveci de legume, la borcan mare, de 800 ml (tocana era la borcan mic). Legumele – bine definite, ştiai cu certitudine ce mâncai (mi-amintesc de vânătă, cartof şi mazăre, parcă să zic şi de nişte fasole verde, dar nu sunt chiar sigură), iar sosul – bunicel,  un sos de roşii (sau de bulion?) cinstit, limpede (fără resturi neidentificabile), cam apos, dar destul de gustos. Mă rog, nici prea-prea, nici foarte-foarte, dar mâncabil. Oricum, când ajungea în farfuria mea, ghiveciul parcă arăta mai bine şi era ceva mai gustos decât din borcan; cu certitudine îl mai dregea mama cu ceva – nişte ceapă, usturoi, sare, piper, habar n-am – nici ea nu-şi mai aduce acum aminte. Ce îşi aduce aminte, însă, şi îmi amintesc şi eu, acut, este faptul că, pentru familia noastră, 1986 a fost anul orezului şi al fasolei; aveam în cămară (cred că din proviziile de iarnă) ceva fasole boabe şi o cantitate semnificativă de orez (după care noi, copiii, nu prea ne dădeam în vânt),  de care am profitat când „au venit radiaţiile”.
Ne-a fost greu, mie şi mamei, să ne amintim cauza exactă a „anului orezului şi fasolei”: penuria din familia noastră (tata rămăsese fără serviciu), penuria alimentară generală sau radiaţiile? Am ajuns la concluzia că toate la un loc şi cu siguranţă radiaţiile au jucat un rol important, pentru că, altminteri, oricâtă penurie ar fi fost, nişte cartofi prăjiţi cu salată tot puneai pe masă; n-a fost cazul, cel puţin o bună bucată din infamul ‘86.
Ce ţin minte cel mai bine din acel an este pilaful. Pilaf în fiecare zi, pilaf, pilaf, pilaf vreme de mai bine de o săptămână, parcă nu se mai termina pilaful, parcă nu se mai termina orezul, parcă m-aş fi băgat mai degrabă la nişte chestii iradiate decât să mă mai îndop cu pilaf! E drept, îl mai „asortam” cu sardele în ulei la conservă, îi mai trântea mama un sos de bulion, dar tot pilaf rămânea, din ce în ce mai greu de suportat, din ce în ce mai greu de înghiţit…
Înainte de faza cu pilaful fusese faza cu fasole „la greu”, dar de asta n-am fost şocată (traumatizată :D), că îmi plăcea, ne plăcea tuturor şi când ne întreba mama ce să ne gătească votam cu toţii pentru fasole; aşa am rămas repede fără fasole, dar cu destul orez pentru destul pilaf, cât să ne ajungă (oricum, mie, cel puţin) pentru o viaţă. N-am mai pus gura pe orez – în afară de orez cu lapte – vreo 10 ani după aceea (până când am descoperit orezul preparat „arăbeşte”, ce n-avea nici o legătură cu pilaful din copilărie), n-am gătit pilaf decât o dată în viaţa mea (abia anul trecut, ca o provocare, ca o sfidare a trecutului „pilăfos”), iar de mâncat –  mai răruţ (foarte răruţ) şi mai drăguţ, mai mereu din politeţe şi întotdeauna cu reţineri…
Dar nu doar legumele – fără de care n-aveai cum să încropeşti o mâncare oarecare – au fost o problemă în acel an. Au mai fost şi fructele: nici n-am gustat din fructele de sezon obişnuite (căpşune, mai apoi cireşe); de mere (fructele „sigure”, din toamna ce trecuse)  nu-mi aduc aminte să fi mâncat în „zilele radiaţiilor”, mi-amintesc în schimb că am încercat un compot de mere la borcan – fad, n-am putut mânca fructele, am băut doar zeama, cred că am băut-o o vreme (câteva zile?) pe post de apă. Căci da, şi apa era o problemă în „zilele radiaţiilor”, oficialii comunişti ne recomandau să bem apă minerală, sau din puţuri de mare adâncime sau din… reţeaua urbană (adică ce venea pe ţeavă la chiuvetă, de parcă ar fi avut ei metode magice de decontaminare; nu, n-au avut, cum avea să se dovedească mai târziu, nici măcar cu iodul ăla de ni-l administrau nu au fost întru totul pregătiţi). Zicea lumea că ar fi fost bună apa fiartă şi răcită. Eu nu-mi aduc aminte să ne fi dat ai mei apă fiartă şi răcită, dar ştiu sigur că am băut – cu greu, cu nazuri, căci nu-mi prea plăcea pe atunci – apă minerală, din care cred că aveam ceva „provizii” în casă, pentru că se bea destul de multă la noi în familie, iar alimentara nu era la parterul blocului, nici măcar pe strada noastră, „la colţ”, nici vizavi, aşa că „se făcea” – sau, cum s-ar zice azi, „se merita” (sic!) – să iei o dată mai multă, pentru mai multe zile. În orice caz, probabil că norocul nostru a fost că n-a plouat (cel puţin în Bucureşti) în perioada aia critică, când nivelul radiaţiilor a fost maxim, şi probabil că pânza freatică nu a fost afectată. De altfel, toate stau sub semnul probabilului referitor la perioada aceea, şi cu siguranţă nu vom afla niciodată date certe despre amploarea efectelor nenorocitului dezastru ce a afectat atâtea milioane de oameni… La noi umblau zvonuri că s-ar fi născut în acel an copii malformaţi, că au fost afectaţi grav nou-născuţii şi femeile gravide.
Apropo de copii: o altă problemă alimentară din ”zilele radiațiilor” a fost laptele proaspăt (dar şi laptele praf, care ar fi fost bun de substitut, dar care nu prea se găsea; pentru bebeluşi parcă să zic că se dădea pe reţetă şi-l luai de la farmacie, dacă-l găseai, iar la alimentara când găseai un Rarău parcă-l apucai pe Dumnezeu de picior). E adevărat, autorităţile sfătuiau IAS-urile (sau CAP-urile?) să acopere furajele pentru vite, ca să le „protejeze” de radiaţii, şi să adape animalele doar din puţuri de mare adâncime, ca să avem noi parte de un lapte „sănătos”. Dar puteai să te bazezi pe acoperitul lor? Aveai garanţia că vacile alea beau numai apă de la mare adâncime? Evident, nu. De aceea nici de lapte nu ne-am atins în „zilele radiaţiilor” (mă rog, noi nu doar din cauza asta, că deja nu prea mai aveam lapte chiar în fiecare zi, trecând, cum am zis, printr-o perioadă mai grea).
Presupun că ar fi fost o problemă şi carnea de vită – şi, mă rog, orice alt fel de carne proaspătă, dacă s-ar fi găsit (eu mi-aduc aminte că am mâncat carne de vită „comunistă” de două ori pe vremea lui Ceaşcă: o dată când eram mică-mică –  mi-a fiert mama o bucată de carne îndelung, apoi a pus-o puţin pe grătar – şi o dată într-o tabără de pregătire pentru o defilare de 23 August – carne fiartă de vită, din care mâncam şi tot mâncam şi mă întrebam ce fel de carne e, că nu-mi aminteam gustul). În fine, de radiațiile din carne nu era cazul să ne ferim, că eram ”feriți” de carne, în general.
Mai în glumă, mai în serios, am fost în „zilele radiaţiilor” de mai multe ori norocoşi: norocul nostru că nu se găsea carne, norocul nostru că n-a plouat, norocul nostru că ne-am dus la școală și am ”prins” iod fără coadă, norocul nostru că aveam în cămară provizii de fasole şi orez…
Aşa am „fentat” anul 1986, cu fructele şi legumele lui, cu apa şi laptele lui. Însă, de fapt, e cu totul exagerat să mă refer la întregul an ’86. Sigur-sigur am apelat la metodele de „fentare” în luna mai. Probabil şi în luna iunie, posibil şi în iulie. Dar cu siguranţă totul a intrat în normal pe la sfârşitul verii-începutul toamnei, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat.  Infamul an ’86 (ce ciudat să-l numesc acum infam, căci mi-a adus una dintre cele mai mari bucurii: victoria Stelei la Sevilla), în fine, ”anul radiațiilor” a trecut prin noi ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat.  Şi totuşi… de atunci şi până în ziua de azi niciodată n-am mai zdrenţuit între dinţi o frunză de tei…
 
 

Scroll to Top