Despre Cărticica Meseriei de Bucătar sau Cartea de Bucate de la Cluj s-a tot scris. Volumul, apărut în premieră în limba română (traducere, studiu introductiv și note explicative de József Lukács) la editura GastroArt și care poate fi comandat de aici, a fost atribuit lui Miklós Misztótfalusi Kis, dar care, de fapt, a fost redactorul și tipograful cărții. Autorul este, de fapt, Zsofia Dobos (Tofeus), soție de preot reformat din Târgu Mureș. Mai jos puteți citi demonstrația istoricului József Lukács (extras din studiul introductiv al cărții) .
Prima carte de bucate tipărită pe teritoriul României de astăzi a apărut în ultimul deceniu al secolului al XVII-lea. Cărticica meseriei de bucătar, căci aşa se intitulează la propriu micuţa carte, având formatul de 7,5 cm × 13 cm, a văzut lumina tiparului la Cluj. Succesul de care s-a bucurat această culegere de reţete culinare este arătat de faptul că a fost un instrument de lucru răsfoit de generaţii de bucătari şi gospodine. Popularitatea Cărticelei meseriei de bucătar este reflectată de numărul mare de ediţii în care a fost republicată în secolul al XVII-lea, al XVIII-lea şi chiar al XIX-lea. Amintind sau nu că era vorba despre textul cărţii de bucate apărute prima dată la Cluj, a fost reeditată sau doar retipărită de cel puţin 19 ori. Amintind de reeditări, trebuie să ne punem întrebarea: când a apărut prima oară? Reţetarul care a fost tradus şi publicat în volumul de faţă a fost tipărit din anul 1695. Dar chiar pe pagina de titlu se afirmă că este o ediţie adăugită, publicată într-un format mai potrivit. Izvoarele referitoare la această carte – şi pe care o să le prezentăm în continuare – arată că în manuscris a existat încă din anul 1692, iar prima ediţie tipărită datează din anul 1693. Doar că nu s-a păstrat nici un exemplar din tirajul acestuia.
În consecinţă, păstrând prudenţa ştiinţifică, formulăm astfel: în afară de presupusa ediţie din 1693, culegerea de reţete a fost tipărită la Cluj, în anul 1695, apoi în anii 1698, 1745, 1755, 1771, 1785 şi 1793; la Târnavia (oraşul Trnava din Slovacia, în maghiară Nagyszombat), în anii 1714, 1730, 1742, 1763, 1785; la Caşovia (oraşul Košice din Slovacia, în maghiară Kassa), în anii 1763, 1771 şi 1774. La mai bine de un secol după prima apariţie, reţetele din Cărticică încă erau utilizate. În 1795, editorul Mihály Landerer a redescoperit micul volum şi l-a publicat la Pesta, sub titlul „O nouă carte de bucate” (Új szakáts-könyv), fiind prima carte de bucate tipărită în acest oraş. În anii 1801 şi 1806, acelaşi editor l-a „reinventat” sub titlul „Carte de bucate utilă atât în bucătăriile domneşti, cât şi în cele de rând” (Úri és közönséges konyhákon meg-fordúlt szakáts-könyv), drept locuri de editare fiind menţionate ambele oraşe considerate capitale ale Ungariei din epoca respectivă, Pojon (Bratislava) şi Pesta. Landerer a mai tipărit-o într-o altă ediţie în anul 1811, la Pesta. Reţetarul a fost multiplicat şi prin copiere. Drept exemplu amintim acel manuscris din prima jumătate a secolului al XVIII-lea, păstrat la Biblioteca Naţională a Ungariei [OSZK Oct. Hung. 845], care, în cea mai mare parte, conţine reţete copiate din Cărticica meseriei de bucătar.
Mai trebuie adăugat faptul că, în cursul secolului XX, recunoscută drept sursă istoriografică atât pentru studierea gastronomiei vechi, cât şi a istoriei literare, Cărticica meseriei de bucătar a văzut lumina tiparului de două ori: în 1981, într-o ediţie îngrijită, transcrisă şi comentată, iar în anul 2003, prin retipărirea anastatică a ediţiei din 1698.
Tipărită în atât de multe ediţii şi exemplare, rezistând pe piaţă mai bine de un secol, Cărticica meseriei de bucătar este o sursă de documentare nu doar pentru studierea gastronomiei transilvănene, dar şi pentru cunoaşterea bucătăriei acelor teritorii ale spaţiului Central European unde maghiara era limba comună.
Redactorul şi tipograful cărţii
Prezentarea istoriei acestei cărţi de bucate trebuie începută de la persoana care a avut inspiraţia să o tipărească. Numele lui este Miklós Misztótfalusi Kis[1] şi poate fi apreciat drept una dintre personalităţile emblematice ale Transilvaniei. A fost un om ambiţios, vizionar, serios şi priceput, un model al meseriaşului şi întreprinzătorului ardelean familiarizat cu modul de gândire din vestul continentului, care, întors acasă, a intrat în conflict cu unii potentaţi ai propriei sale biserici care se simţeau ofensaţi de faptul că „un amărât de fierar” a îndrăznit să se considere egalul lor. Activitatea de tipograf şi de gravor de litere a lui Miklós Misztótfalusi Kis, preocuparea lui faţă de cultivarea limbii seamănă cu cea a lui Antim Ivireanul în Ţara Românească. Am putea spune că ceea ce reprezintă Antim Ivireanul pentru cultura română şi ortodoxă reprezintă Miklós Misztótfalusi Kis pentru cultura maghiară şi protestantă.
În continuare, schiţăm biografia editorului şi tipografului, amintind acele date care elucidează modul în care putea să evolueze cariera unui intelectual ardelean în secolul al XVII-lea, respectiv cele care prezintă contextul în care s-a ajuns la tipărirea acestei cărţi de bucate[2]. Am ales doar acele detalii biografice şi am amintit acele persoane care au avut o legătură directă sau indirectă cu apariţia Cărticelei meseriei de bucătar.
Miklós Misztótfalusi Kis s-a născut în anul 1650, în satul Tăuţii de Jos din comitatul Sătmar (în zilele noastre, parte a localităţii Tăuţii-Măgherăuş din judeţul Maramureş) şi a murit la Cluj, în 20 aprilie 1702. Originar dintr-o familie de iobag, Miklós Misztótfalusi Kis a reuşit să se rupă de condiţia sa socială prin învăţătură. În secolul al XVII-lea, unii copii ardeleni, chiar şi din familii de condiţie umilă, capabili de învăţătură şi ale căror familii au încurajat acest lucru, au putut urma şcoli săteşti sau orăşeneşti; mai apoi, datorită unui sistem de burse, îşi puteau continua studiile în marile colegii protestante şi catolice existente în anumite oraşe din Transilvania[3].
Misztótfalusi Kis a studiat la şcoala din satul său natal, apoi la Schola Rivulina, şcoala protestantă de la Baia Mare. Încă din această perioadă a vieţii şi-a găsit un mentor în persoana lui István Horti[4], care a fost, pe rând, dascăl al şcolii de la Baia Mare, preot în Tăuţii de Jos, din 1663 preot al oraşului la Baia Mare, din 1674 preot la Făgăraş, mai apoi preotul de curte al principelui Mihail Apafi şi, între anii 1684 şi 1689, al 15-lea episcop reformat (calvin) al Transilvaniei.
Începând din anul 1666, Miklós Misztótfalusi Kis şi-a continuat studiile la Colegiul Reformat de la Aiud, cea mai importantă şcoală a acestei confesiuni din Transilvania. Timp de zece ani a învăţat aici, până la vârsta de 27 de ani. La Colegiul de la Aiud se studia inclusiv teologia, considerată cea mai înaltă treaptă a ştiinţelor. Studiile în teologie, filosofie, drept, medicină şi ştiinţe ale naturii puteau fi continuate apoi la universităţile protestante din Germania şi Ţările de Jos. Majoritatea absolvenţilor Colegiului de la Aiud, într-o primă etapă, se angajau dascăli în şcolile confesionale protestante din principat. Acolo, pe lângă activităţile didactice, ajutau preotul local, acumulând experienţă în păstorirea comunităţii, şi, foarte important pentru cariera lor viitoare, adunau banii necesari continuării studiilor la universităţile din Vest, întrucât fără studii universitare nu puteau spera să fie acceptaţi drept pastori de nici o comunitate însemnată.
În anul 1677, la terminarea studiilor de la Aiud, Miklós Misztótfalusi Kis a devenit dascăl al şcolii de la Făgăraş. Nu întâmplător a ales această localitate: între timp acolo a ajuns preot vechiul său mentor, István Horti.
Ar fi greşit să spunem că în epoca respectivă Făgăraşul a fost capitala principatului. Am fi mai aproape de realitatea istorică dacă am afirma că vestita şi impunătoarea cetate din localitate a fost o reşedinţă preferată a principelui Mihail Apafi. În războiul civil din anii 1658-1661, timp în care au avut loc repetate campanii militare turco-tătare de pedepsire a ţării, Alba Iulia a fost atât de grav avariată, încât, după 1661, nu a mai putut găzdui curtea princiară. Mihail Apafi I şi anturajul său călătoreau între diferite reşedinţe, printre ele castelele de la Făgăraş, Iernut şi Ibaşfalău (Dumbrăveni).
La Făgăraş, Miklós Misztótfalusi Kis a avut şansa să cunoască persoane importante ale curţii. Tot acolo a aflat despre un proiect important al comunităţii reformate din Transilvania: tipărirea unei noi ediţii, în limba maghiară, a Bibliei. Problema era presantă. Enoriaşii aveau nevoie de exemplare ale Sfintei Scripturi deoarece volumele ediţiilor precedente, una tipărită în 1645, la Amsterdam, următoarea, începută la Oradea şi finalizată la Cluj în 1661, într-un tiraj mic, se epuizaseră de mult.
István Horti, mentorul lui Miklós Misztótfalusi Kis, a propus ca noua ediţie să fie comandată la o editură-tipografie din Olanda protestantă, întrucât în Transilvania nu existau mijloacele necesare tipăririi în bune condiţii a unei astfel de cărţi. Au lipsit atât utilajele potrivite, cât şi hârtia corespunzătoare din cauză că, între anii 1658 şi 1661, atât tipografiile, cât şi morile de hârtie din principat au fost grav afectate. A propus ca pentru corectura textului şi supravegherea tipăririi să fie trimisă în Olanda o persoană capabilă. Era soluţia cea mai ieftină a problemei, iar Horti a reuşit să atragă în proiectul său sprijinitori importanţi, printre care Mihály Teleki, ministrul omnipotent al principelui Apafi, şi Mihály Tofeus, episcopul reformat al Transilvaniei. Vom stărui în cele ce urmează asupra acestei persoane, întrucât, cum o să vedem, are legătură, în mod indirect şi surprinzător, cu naşterea cărţii de bucate.
Mihály Tofeus[5] a fost al 14-lea episcop reformat (calvin) al Transilvaniei. S-a născut în anul 1624, în localitatea Săcueni (în maghiară Székelyhíd) din comitatul Bihor şi a murit la Făgăraş în anul 1684. A studiat la Debreţin, apoi la universităţile din Utrecht, Harderwijk şi Franeker. A obţinut titlul de doctor în teologie în anul 1648, la Universitatea din Leiden, fiind, se pare, primul doctor în teologie din Transilvania. Din 1665, a fost preotul de curte al principelui Mihail Apafi[6], apoi, din anul 1679, episcop. Biografia lui Miklós Misztótfalusi Kis se întrepătrunde nu doar cu biografia episcopului, ci şi cu a membrilor familiei acestuia. Mihály Tofeus şi soţia sa, Éva Kun, aveau patru fiice, pe nume Maria, Krisztina, Éva şi Sofia. Din testamentul episcopului, redactat în anul 1683, aflăm că, la momentul respectiv, Maria era măritată, Krisztina şi Éva erau încă fetiţe, iar mezina în mod consecvent era amintită drept „micuţa Sofi”. Întrucât în epocă fetele erau considerate minore până la vârsta de 16 ani, putem presupune că mezina familiei avea mai puţin de 16 ani, adică s-a născut după anul 1667. În consecinţă, când în 1677 Miklós Misztótfalusi Kis a ajuns dascăl la Făgăraş, ar fi putut să le cunoască acolo pe fetiţele episcopului, am putea presupune că timp de câţiva ani a fost învăţătorul lor.
Însufleţit de proiectul mentorului său, Miklós Misztótfalusi Kis s-a oferit să se ducă în Olanda, să înveţe meseria de tipograf şi să îngrijească noua ediţie a Bibliei. Ulterior, el îşi amintea faptul că unii l-au îndemnat să aleagă mai degrabă meseria de tipograf, decât pe cea de preot, argumentând că „există destui predicatori în Transilvania”, iar episcopul Tofeus l-a încurajat spunându-i că „prin corectura şi tipărirea Bibliei va face un serviciu mai mare poporului decât printr-o viaţă petrecută ca predicator”.
În 1680, Miklós Misztótfalusi Kis a plecat la Amsterdam, capitala tipografilor din Europa. Iniţial a vrut ca pe lângă supravegherea tipăririi Bibliei să urmeze şi studii universitare. Nu a fost să fie. Şi-a făcut o pasiune din meseria de tipograf, îndeosebi din meseria de gravor de litere. S-a dedicat acestui meşteşug şi în câţiva ani a devenit unul dintre cei mai căutaţi meşteri în domeniu şi nu oriunde, ci în oraşul în care – îşi amintea el – „funcţionau mai multe tipografii decât în întreaga Germanie”. A gravat seturi de litere nu doar ale alfabetului latin, ci şi ale alfabetelor evreieşti, greceşti şi gruzine. Dintre cei care au comandat de la el seturi de litere tipografice amintim imprimeria Universităţii de la Oxford şi marele principe al Toscanei, Cosimo de Medici III, pentru tipografia de la Florenţa.
Nu intrăm în detalii despre cum şi în ce condiţii a fost tipărită Biblia. Amintim doar faptul că banii necesari tipăririi au întârziat să ajungă şi Miklós Misztótfalusi Kis s-a apucat pe cont propriu de realizarea proiectului. În primul rând, a corectat din punct de vedere gramatical şi a revizuit traducerea Sfintei Scripturi în limba maghiară, realizată de Gáspár Károli în jurul anilor 1585-1589, provocând indignarea unei părţi importante a teologilor protestanţi. Apoi, în anul 1685, a tipărit Biblia în 3.500 de exemplare, pe cheltuială proprie, dovedind că „ardoarea unui flăcău sărman face mai mult decât mobilizarea fără tragere de inimă a unei întregi ţări”. În toamna lui 1689 şi-a lichidat atelierul din Amsterdam, a revenit în Transilvania şi în vara anului următor s-a stabilit la Cluj.
Din ediţiile din secolul al XVII-lea ale Cărticelei meseriei de bucătar s-au păstrat foarte puţine exemplare. Din cea din 1693 nu s-a păstrat niciun exemplar. Din tirajul tipărit în 1695 s-au păstrat două: singurul complet la Filiala din Cluj a Bibliotecii Academiei Române, sub cota BMV189, (după care a fost efectuată prezenta traducere), celălalt, cu pagini lipsă, la Biblioteca Naţională a Ungariei (cota RMK I.1474a). Singurul exemplar complet din ediţia din 1698 se află la Biblioteca Universităţii de la Seghedin[7]. Unul cu pagini lipsă se găseşte la Biblioteca Centrală Universitară de la Cluj, sub cota BMV 9418. La Muzeul „Miklós Misztótfalusi Kis” din Tăuţii-Măgherăuş se păstrează un exemplar incomplet tot din ediţia din anul 1698.
Numărul foarte mic de exemplare care s-a păstrat din primele ediţii ale Cărticelei meseriei de bucătar poate fi explicat simplu: aceste volume au avut soarta obiectelor de uz cotidian: s-au distrus prin folosire. Dar şi alte cărţi tipărite de marele tipograf au avut o soartă similară: din 11 titluri tipărite de el niciun exemplar nu a supravieţuit până în secolul al XIX-lea, din 4 titluri singurele exemplare au fost distruse în 1944, din alte 17 titluri s-au păstrat exemplare doar în biblioteci din România[8].
Cine a scris Cărticica meseriei de bucătar
Miklós Misztótfalusi Kis a fost redactorul şi tipograful cărţii de bucate, autorul a fost altcineva. Identificarea acestei persoane poate să înceapă căutând indiciile ascunse în text.
Analizând reţetele, putem observa că din ele lipsesc preparatele sofisticate, pe care le-am putea consideră că sunt demne de o masă princiară. Într-o singură reţetă, în cea a mâncării din plămâni (r. 58), găsim indicaţia ce trebuie făcut „dacă vrei să faci cum se prepară la curte”, ceea ce sugerează că autorul reţetelor a cunoscut modul de servire de la curtea princiară. Într-o singură reţetă, şi aceea în capitolul adăugat ulterior la textul de bază, s-a recomandat aurirea preparatului. Deşi în reţete sunt foarte puţine informaţii referitoare la cantităţile de materii prime şi mirodenii folosite, putem aprecia că indicaţiile sunt pentru câte o oală sau un castron de mâncare. În modurile de preparare, ornarea şi servirea mâncărurilor nu întâlnim nimic ieşit din comun (aşa cum găsim în Cartea de bucate a bucătarului principelui Transilvaniei şi în Cartea de bucate a principesei Anna Bornemisza din anul 1680). Carnea de vânat, accesibilă îndeosebi nobilimii, deoarece ei aveau dreptul să vâneze, apare foarte rar în reţetar. În Cartea de bucate a bucătarului principelui Transilvaniei, scrisă la finele secolului al XVI-lea, găsim reţete pentru prepararea cărnii de vânat, cu sfaturi referitoare la pregătirea „blazonului de cerb”, adică a pulpei de cerb, a capului de mistreţ, a modului cum trebuie ferite de foc pielea, copitele, respectiv colţii animalelor. În altă reţetă găsim indicaţia cum trebuie aurite copitele cerbului şi colţii mistreţului, cum se serveşte capul mistreţului cu câte o lămâie sau un măr în gură. În Cărticica meseriei de bucătar nu vom întâlni astfel de extravaganţe. Vom găsi în schimb, de exemplu, răcitura de purcel (r. 271), în care purcelul fiert se aşeza într-un castron şi se turna peste el supa condimentată. Mai departe se spune: „în gura purcelului pune un măr sau, dacă ai, o lămâie şi pune astfel pe masă. Dacă nu ai [lămâie], e bine şi fără”. Reţeta cărnii de miel cu sos de tarhon (r. 49) este şi mai îngăduitoare: „de obicei carnea de miel se găteşte cu tarhon, dar omul sărac nu are posibilitatea să se ţină de reguli şi va găti şi cu altfel de carne”. În cazul multor reţete a fost amintit zahărul, dar aproape de fiecare dată era adăugat că în loc de zahăr se poate folosi şi mierea. Un sfat de bun simţ, dacă ne gândim la preţul ridicat al zahărului în epoca respectivă. În general, ingredientele utilizate nu lipseau dintr-o gospodărie cu posibilităţi materiale mijlocii sau puteau fi procurate din târguri. Este evident că cine a scris reţetele nu a avut în gând festinuri cu foarte mulţi participanţi şi nu încerca să imite bucătăria princiară, ci le-a notat cu gândul să ofere ajutor acelei categorii sociale care, în introducerea Cărticelei meseriei de bucătar, a fost descrisă ca fiind formată din „oameni cinstiţi de stare mijlocie, care nu au bucătar”.
Alte indicii păreau să arate apartenenţa confesională a autorului. Pornind de la faptul că cel care a redactat şi tipărit cartea, Miklós Misztótfalusi Kis, a fost un protestant convins, iar Clujul, oraşul în care el spera să vândă cartea de reţete culinare, era o localitate cu o populaţie majoritar protestantă, enoriaşi ai confesiunilor unitariene şi reformate, s-a presupus că autorul culegerii de reţete ar trebui căutat într-un mediu protestant. Această presupunere a fost contestată de unii cercetători, argumentând că în reţetar există un capitol dedicat preparatelor pentru zile de dulce şi altul pentru preparatele de post. Ei afirmau că autorul trebuie căutat mai degrabă într-o comunitate care ţinea mult la respectarea interdicţiilor alimentare impuse de biserică, mai concret, în rândul catolicilor. Se pornea de la ipoteza eronată conform căreia un protestant nu ar fi avut grijă să grupeze reţetele de post în capitol separat.
În 2008, în Magyar Könyvszemle, o revistă de istorie literară din Ungaria, cercetătorul András Varga a publicat studiul intitulat „Sursa Cărţii de bucate a lui Misztótfalusi Kis”[9], în care susţinea ipoteza conform căreia autorul Cărticelei… trebuie căutat în mediu catolic, mai exact în persoana unui călugăr franciscan. Cu toate că autorul amintit nu a cunoscut izvoarele care au oferit o altă interpretare problemei, merită schiţate ideile formulate, deoarece oferă informaţii relevante despre istoria Cărticelei meseriei de bucătar.
Argumentaţia lui András Varga a fost întemeiată pe un volum manuscris de carte de bucate, de 102 pagini, 90 numerotate şi 12 nenumerotate, păstrat în colecţiile Bibliotecii Universităţii Eötvös Lóránd de la Budapesta (Eötvös Lóránd Tudományegyetem – ELTE). În continuare, acest volum manuscris o să-l numim Cartea de bucate de la Biblioteca ELTE.
Dintr-un înscris în carte se cunoaşte faptul că volumul s-a aflat în posesia profesorului iezuit Stephanus Kaprinai (1714-1785) şi din biblioteca sa a ajuns în colecţiile Bibliotecii ELTE. Profesor de ştiinţe ale naturii, dar ajuns vestit mai degrabă ca istoric, numele lui Kaprinai este legat de Transilvania prin faptul că a fost profesor la Colegiul Iezuit din Cluj între anii 1737 şi 1739, apoi între 1747 şi 1751, dar a activat şi la Oradea, Baia Mare şi Sibiu.
Manuscrisul conţine reţete culinare. A fost scris de aceeaşi mână, fără corecturi sau ştersături, fapt ce arată că e vorba despre un text copiat. Pe coperta volumului a fost trecut drept titlu: „Cărticică de bucate care fusese scrisă/notată prima dată la claustrul din Ciuc, în 1693”, iar pe cotor „Cărticică de bucate, 1693”. Textul de pe prima pagină este o introducere adresată cititorului care începe cu titlul „Meşteşugul bucătăriei sau altfel spus al facerii mâncărurilor” şi se termină cu menţiunea „La Cluj, 1693”, ceea ce a fost interpretat ca fiind indicaţia locului unde şi a anului când a fost copiat textul.
Comparând introducerea din Cartea de bucate de la Biblioteca ELTE cu cea din Cărticica meseriei de bucătar tipărită de Miklós Misztótfalusi Kis în 1695, vom găsi că este vorba despre acelaşi text, diferenţa constând în câteva greşeli gramaticale introduse de copist în cartea manuscrisă. Un singur cuvânt diferă: în introducerea Cărţii de bucate de la Biblioteca ELTE se spune că volumul este destinat „cinstiţilor din starea clerului”, pe când Cărticica meseriei de bucătar a fost recomandată „cinstiţilor de stare comună”[10].
Analizând conţinutul cărţilor de bucate, observăm că manuscrisul Cărţii de bucate de la Biblioteca ELTE conţine aproximativ trei-pătrimi din reţetele cuprinse în Cărticica meseriei de bucătar tipărită la Cluj în 1695. În ambele cărţi, şirul reţetelor începe cu „varza în mod clujean” [varza à la Cluj] şi continuă cu foarte puţine neconcordanţe de-a lungul a patru capitole. Din manuscrisul Cărţii de bucate de la Biblioteca ELTE lipsesc 29 de reţete de alte preparate ale capitolului al cincilea, menţionat ca fiind adăugire, ultima reţetă fiind cea cu prepararea verzei roşii (reţeta 284). Lipseşte de asemenea partea a şasea, cea cu dulciurile şi aşa numitele lictarii. Trebuie să presupunem că ori nu au fost copiate toate reţetele, ori Cartea de bucate de la Biblioteca ELTE este copia unei variante anterioare anului 1695 a Cărticelei meseriei de bucătar despre care chiar editorul spunea că este o ediţie adăugită.
La începutul manuscrisului Cărţii de bucate de la Biblioteca ELTE este amintit Clujul, dar se afirmă că textul a fost scris prima dată în claustrul (mănăstirea) de la Ciuc, care nu poate fi altul decât aşezământul călugărilor franciscani din localitatea Şumuleu Ciuc, în zilele noastre un cartier al municipiului Miercurea Ciuc. Cercetătorul András Varga a interpretat însemnările în sensul că odinioară ar fi existat un reţetar scris la Ciuc, care a ajuns la Cluj, unde a fost copiat. Aşadar Cartea de bucate de la Biblioteca ELTE ar fi copia realizată la Cluj a textului scris la claustrul din Ciuc. Dar să fie oare corectă această interpretare? Oare cine a scris o carte de bucate într-un claustru franciscan şi cine a realizat o copie după ea?
Pentru a arăta cât de plauzibilă era ideea că un călugăr franciscan a scris reţetarul, amintim câteva date interesante din perspectiva istoriei gastronomiei pe care le găsim în cartea despre Ordinul Franciscan a istoricului János Karácsonyi[11]. În anul 1628, la claustrul de la Şumuleu Ciuc trăia şi confratele Péter Jászberényi, bucătarul. În a doua parte a secolului al XVII-lea, centrul franciscan îşi trăia epoca de glorie. După 1676, în fruntea acestei instituţii monahale a stat Johannes Kaioni (Ioan Căianu, János Kájoni), născut român ortodox, convertit la catolicism probabil sub influenţa iezuiţilor, una dintre personalităţile marcante ale vieţii culturale ardelene din acea epocă. El a înfiinţat, în anul 1676, prima tipografie catolică din Transilvania, unde au fost tipărite multe lucrări, mai ales bisericeşti, dar şi opere ştiinţifice. Aici a luat fiinţă un gimnaziu care, extinzându-se an de an, avea în jur de 100 de elevi în anii 1698-1699. Acolo şi-a început activitatea, în 1693, o şcoală de teologie de rang superior, în care erau educaţi viitorii preoţi catolici. Mai trebuie amintite pelerinajele de la Şumuleu Ciuc, în cadrul cărora, cu ocazia diferitelor sărbători religioase (Vinerea Mare, Rusalii, Sfânta Maria), sute, poate chiar mii de credincioşi vizitau biserica în care era păstrată, încă din secolul al XV-lea, statuia făcătoare de minuni a „femeii îmbrăcată în soare”, adică a Maicii Domnului.
În opinia cercetătorului András Varga, toate aceste date susţin ipoteza conform căreia în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, la Şumuleu Ciuc s-a dezvoltat o instituţie monahală în care erau prezenţi mulţi oameni: confraţi, elevi ai gimnaziului, personalul claustrului dar şi pelerini. Aşadar, trebuia să existe şi o bucătărie pe măsura numărului acestor oameni, iar în bucătărie, unul sau mai mulţi bucătari pricepuţi. O persoană care cunoştea bine meseria de bucătar a scris şi redactat, cândva în ultimul sfert al secolului al XVII-lea, o carte de bucate, în speranţa că va fi tipărită la tiparniţa claustrului. Acest lucru nu s-a întâmplat – argumenta András Varga – probabil din cauza călugărilor care au considerat că o carte de bucate este mult prea lumească pentru o tipografie bisericească. Manuscrisul ar fi ajuns la Cluj, la Miklós Misztótfalusi Kis, care l-ar fi tipărit.
Argumentele şi concluziile la care a ajuns András Varga vor fi interpretate altfel dacă se ţine cont de faptul că protestanţii nu resping ideea postului, adică a interdicţiei de a mânca anumite alimente în anumite zile. Încă în anul 1530, în Confesiunea Augustană, apoi în 1566, în Confesiunea a doua Helvetică[12]. au afirmat că disciplinarea corpului trebuie făcută în permanenţă, nu doar în anumite zile. Considerau şi consideră şi în prezent postul drept un exerciţiu spiritual ale cărui reguli, cum ar fi data, durata şi caracteristicile restricţiilor autoimpuse, chiar dacă sunt respectate anumite perioade de post tradiţionale, cum ar fi zilele de vineri, postul Crăciunului sau al Paştelui, sunt lăsate la latitudinea individului. În izvoarele istorice din epocă putem găsi multe referiri la postul ţinut de indivizi sau comunităţi de protestanţi din Transilvania[13]. În consecinţă, Cărticica meseriei de bucătar putea să fie scrisă şi de un protestant.
În opinia noastră, afirmaţia de pe coperta Cărţii de bucate de la Biblioteca ELTE, cum că ea ar fi fost scrisă prima dată la mănăstirea din Ciuc, trebuie înţeleasă în sensul că prima dată a fost copiată acolo. Menţiunea din textul introductiv că ar fi un reţetar destinat clerului era doar o semnalare a faptului că această culegere de reţete putea să fie utilizată şi în bucătăriile parohiilor catolice. Probabil manuscrisul a fost copiat de către un preot sau o persoană apropiată de clerul catolic, a fost păstrat şi utilizat de unul sau mai mulţi preoţi catolici până când a ajuns în posesia preotului şi călugărului iezuit Kaprinai. În consecinţă, Cartea de bucate de la Biblioteca ELTE dovedeşte cu certitudine un singur lucru: acela că această carte de bucate era deja scrisă în anul 1693, altfel spus exista în manuscris, şi că a fost multiplicată prin copiere.
Multiplicarea cărţilor prin copiere era un procedeu des utilizat în epocă. Un studiu efectuat pe această temă arată că unele opere au supravieţuit în surprinzător de multe cópii manuscrise. Astfel, în bibliotecile din România şi Ungaria, pe lângă alte opere, există 13 cópii ale operei istoricului István Szamosközi (latinizat Stephanus Zamosius), 18 ale cronicii lui János Szalárdi, 42 ale lui János Kemény, 46 ale lui Farkas Bethlen, 99 ale Istoriei lui Mihály Cserei, 19 ale cronicii lui Michael Weiss, 7 ale cronicii lui Georg Kraus, 20 ale lui Grigore Ureche, 56 ale lui Miron Costin[14].
*
Cealaltă ipoteză privind autorul Cărticelei meseriei de bucătar este vehiculată încă din secolul al XIX-lea. În Dicţionarul Scriitorilor Maghiari, scris de József Szinnyei, publicat în mai multe volume între anii 1891 şi 1914[15], găsim următoarea scurtă informaţie:
„Zsofia Dobos (Tofeus)[16]. Rudă, poate sora mai mare a lui D. Mihály. A scris o carte de bucate care a apărut la Târgu-Mureş în 1692, apoi a doua oară în 1693”.
Căutând sursa informaţiei de mai sus, găsim că ea a fost preluată dintr-o istorie literară şi mai veche, apărută în anul 1858, în care apare astfel:
„Tofeus-Dobos Zsófia, rudă cu cel numit mai înainte [adică Mihály Tofeus], poate sora lui mai mare, una dintre scriitoarele noastre din vechime, care a trăit la finele secolului al XVII-lea. A scris o «Carte de bucate» care a apărut la Târgu-Mureş în 1692, a doua oară în 1693“[17].
Întorcându-ne şi mai departe în timp, găsim că informaţia despre Sofia Tofeus a apărut prima dată în anul 1851, într-o revistă literară, într-un articol scris de către istoricul Iván Nagy despre scriitoare maghiare. Acolo se afirmă despre ea că
„Este una dintre scriitoarele maghiare din trecut. A trăit la finele secolului al XVII-lea şi a fost rudă, poate sora lui Mihály Dobos, cel care, în aceeaşi epocă, a fost autor de literatură teologică. Pe vremea aceea se obişnuia ca scriitorii să-şi schimbe numele cu nume greceşti sau latineşti. Astfel, atât Mihály, cât şi Sofia au folosit şi numele de «Tophei». Sofia era autoarea cărţii de bucate tipărită la Târgu-Mureş în 1692, apoi în anul 1693 – se pare – într-o altă ediţie”[18].
Iván Nagy este cel mai important genealog maghiar, autor, pe lângă alte studii şi volume, al impresionantei opere, în 13 volume, despre familiile nobile din Ungaria şi Transilvania. A fost istoricul care a adunat cele mai multe date despre familiile şi persoanele importante din trecut. Dar articolul publicat de el despre Sofia Tofeus conţinea mai multe inadvertenţe. Din cauza acestora cercetătorii au manifestat mari rezerve faţă de informaţiile preluate ulterior în vechile dicţionare de scriitori. Niciun alt izvor nu vorbea despre vreo soră a episcopului Tofeus. Tipărirea unei cărţi la Târgu Mureş în anii 1692 şi 1693 era imposibilă, întrucât prima tipografie din acest oraş a fost înfiinţată abia în anul 1785 şi a funcţionat doar câteva luni[19]. Un argument foarte serios împotriva afirmaţiilor lui Iván Nagy a fost acela că nu s-a păstrat niciun exemplar al unei cărţi de bucate tipărită în anii 1692 şi 1693 în Transilvania şi o astfel de carte nu este menţionată nici în vechile inventare de biblioteci. În conformitate cu datele biografice de care dispunem în prezent, Miklós Misztótfalusi Kis a început să tipărească cărţi la Cluj abia din a doua jumătate a anului 1693, deci nu putea să tipărească cartea în 1692.
Totuşi, nu trebuie refuzate toate afirmaţiile din vechile dicţionare deoarece ajungem la concluzia că „bătrânii” totuşi ştiau ceva. La biografia lui Mihály Tofeus am amintit faptul că episcopul avea patru fete, dintre care trei erau încă minore când Miklós Misztótfalusi Kis a fost dascăl la Făgăraş. Informaţia publicată de Iván Nagy trebuie corectată în sensul că Sofia Tofeus nu a fost sora episcopului, ci fiica lui cea mică. Fetele episcopului au beneficiat de o educaţie aleasă, au crescut într-o casă cu o bibliotecă impresionantă pentru acea vreme, fapt dovedit de inventarul acesteia reconstituit recent[20], adică este cât se poate de credibilă ipoteza care afirmă că ele nu numai că ştiau să scrie şi să citească, dar erau capabile să scrie o carte de bucate. Familia lui Mihály Tofeus, preotul principelui, apoi episcop, a trăit la curtea princiară. În consecinţă, fiicele au avut ocazia să cunoască ce anume şi cum era servită pe masa principelui. Tipograful cărţii de bucate şi Sofia Tofeus s-au cunoscut încă din anii 1677-1680. Ştim sigur că tipograful se cunoştea şi cu soţul Sofiei, cu József Felfalusi. În 1690, venind în Transilvania din Olanda, au călătorit împreună. Fiind cunoştinţe vechi, putem presupune că ei au ţinut legătura şi după ce Misztótfalusi Kis s-a întors din Olanda şi s-a stabilit la Cluj. Cât a trăit în Olanda, tipograful putea să observe că reţetarele au succes pe piaţă, în consecinţă, putea să se folosească de cartea de bucate scrisă de fosta lui elevă pentru a câştiga nişte bani prin tipărirea ei.
Dovada cea mai convingătoare că Sofia Tofeus este autoarea Cărticelei meseriei de bucătar se află la Biblioteca Teleki-Bolyai de la Târgu-Mureş.
Un articol al cercetătorul András Józsa din Târgu-Mureş[21] ne-a atras atenţia asupra unui manuscris de carte de bucate de 111 de pagini (103 pagini reţetarul, 7 pagini lista cu denumirile de preparate, manuscrisul având dimensiunile de 22,5 cm × 18 cm), pe care o vom numi în continuare Cartea de bucate de la Biblioteca Teleki-Bolyai. Pe coperta acesteia găsim textul: „Carte de bucate care a fost copiată la dispoziţia contesei Susanna Bethlen, în anul 1772, din cartea de bucate întocmită în anul 1692, la Târgu-Mureş, de Sofia Toffei”. Putem formula întrebarea: de unde a aflat copistul informaţiile referitoare la autoarea cărţii? Oare erau notate sau tipărite în lucrarea din care a copiat reţetele?
Contesa Susanna Bethlen de Ictar (1754-1797), care a avut grijă ca această carte de bucate să fie copiată şi astfel salvată, a fost cea mai mare colecţionară de cărţi din Transilvania secolului al XVIII-lea. Descendentă, din partea tatălui, din familia Bethlen de Ictar, din care provenea şi principele Gabriel Bethlen, iar din partea mamei din familia de aristocraţi Wesselényi, Susanna Bethlen a fost soţia contelui Sámuel Teleki, cancelarul Transilvaniei şi fondatorul Bibliotecii Teleki de la Târgu-Mureş. Pe lângă uriaşa colecţie de cărţi, alcătuită din aproximativ 40.000 de volume, achiziţionată de soţul său, Susanna Bethlen a adunat o bibliotecă proprie formată din aproape 1200 de volume, cărţi de rugăciune şi cântece bisericeşti, literatură teologică protestantă dar şi cărţi practice despre educarea copiilor, tratarea bolilor, grădinărit. În acest fond de carte s-a păstrat manuscrisul Cărţii de bucate de la Biblioteca Teleki-Bolyai.
Putem pune întrebarea, de ce a dorit contesa să deţină în copie această carte de bucate? Dacă ea ar fi fost interesată numai de reţete, ar fi putut să procure exemplare din ediţii adăugite ale volumului, întrucât până în anul 1772 au apărut vreo zece ediţii noi. Una a fost tipărită cu doar un an mai devreme la Cluj. Ajungem la concluzia că ea a comandat o copie ori după manuscrisul original al Sofiei Tofeus ori după prima ediţie a cărţii de bucate, despre care se ştia că era opera Sofiei Tofeus din Târgu-Mureş şi că a fost scrisă în 1692.
Comparând Cartea de bucate de la Biblioteca Teleki-Bolyai cu Cartea de bucate de la Biblioteca ELTE, observăm că ambele conţin acelaşi text structurat în patru capitole şi o scurtă adăugire. Singura deosebire importantă dintre ele o constituie destinatarii volumelor, menţionaţi în textele introductive. Reţetarul de la Târgu-Mureş a fost dedicat „cinstiţilor de stare comună”, aşa cum apare şi în volumul tipărit la Cluj în 1695. Adică Cartea de bucate de la Biblioteca Teleki-Bolyai copiată în 1772 şi Cartea de bucate de la Biblioteca ELTE scrisă în 1693 provin din aceeaşi sursă, care nu este alta decât prima variantă sau prima ediţie a Cărticelei meseriei de bucătar.
Manuscrisul Cărţii de bucate de la Biblioteca Teleki-Bolyai mai dovedeşte faptul că prima variantă a Cărticelei meseriei de bucătar, mai scurtă decât ediţia tipărită din 1695, a existat deja în anul 1692. În anul 1772, ştiau exact cine a fost autoarea – poate chiar din informaţiile publicate în volum, deoarece copistul nu avea de unde să afle aceste date la aproape opt decenii de la apariţia primei ediţii. Putem presupune că manuscrisul copiat în 1772, păstrat după moartea contesei Susanna Bethlen în colecţiile Bibliotecii Teleki, devenită bibliotecă publică la începutul secolului al XIX-lea, a fost văzut de genealogul Iván Nagy. Astfel a aflat el despre existenţa târgumureşencei Sofia Tofeus şi a cărţii ei de bucate scrisă în anul 1692. Neavând alte surse de informaţii, pe baza numelui de familie a presupus că Sofia era ruda episcopului Tofeus. Aflând că manuscrisul a fost copiat dintr-o carte scrisă în 1692, la Târgu-Mureş, a presupus că era vorba despre un volum tipărit. Sunt informaţiile de bază care au fost preluate în dicţionarele citate mai sus.
Sofia Tofeus a fost soţia preotului reformat József Felfalusi (1660-1661(?) – 1715). Despre soţ se cunoaşte faptul că, după terminarea studiilor medii şi înainte de 1686, anul în care deja era plecat la studii universitare, a fost învăţătorul copiilor cancelarului Miklós Bethlen. A fost student, ca şi socrul său, episcopul Mihály Tofeus, la Universităţile de la Franeker şi Leiden. S-a întors în Transilvania în vara anului 1690, călătorind împreună cu Miklós Misztótfalusi Kis[22]. Adică cei doi se cunoşteau în mod sigur din 1690, dacă nu mai devreme. Din iunie 1691, József Felfalusi a fost numit rector al Colegiului Reformat de la Târgu-Mureş. În primăvara anului următor a fost ales şi învestit în funcţia de preot reformat al aceluiaşi oraş, altfel spus, era pastorul bisericii din cetate, iar din anul 1711 şi până la moarte, ocupa şi funcţia de protopop reformat al Scaunului Mureş. Din aceste date biografice ale soţului putem deduce că s-au căsătorit în jurul anilor 1690-1691. Cu toate că nu am reuşit să aflăm când a trecut la cele veşnice, bănuim că Sofia Tofeus nu a avut viaţă lungă. În dicţionarele de scriitori era menţionat faptul că ea a trăit la finele secolului al XVII-lea. Probabil numele ei nu a fost tipărit pe ediţia din 1695 a cărţii de bucate din cauza că atunci ea nu a mai fost în viaţă.
Despre József Felfalusi ştim că după moartea Sofiei s-a recăsătorit şi din al doilea mariaj a avut o fetiţă, care a fost botezată Sofia, probabil în amintirea primei soţii. El a murit în septembrie 1715.
Sofia Tofeus şi József Felfalusi au avut un fiu, pe nume Mihály Felfalusi, care a absolvit Colegiul Reformat de la Aiud în 1711. A studiat apoi medicina la Halle, unde a obţinut titlul de doctor în medicină în 1715, dar se pare că şi-a continuat studiile, deoarece în 1717 îl găsim înscris la Universitatea din Jena. După ce s-a întors în Transilvania s-a însurat, primind drept zestre a soţiei o moşie importantă în Lupu, în zilele noastre sat aparţinător comunei Cergău din judeţul Alba. Deşi s-a păstrat o scrisoare în care oferea sfaturi medicale contelui László Teleki şi o perioadă relativ scurtă de timp a ocupat funcţia de medic gubernial, din relatările contemporanilor săi se poate înţelege că nu s-a dedicat în totalitate practicării medicinii. Aceştia menţionează faptul că trăind în satul Lupu, în mediu românesc, Mihály Felfalusi s-a românizat. La bătrâneţe s-a convertit la confesiunea greco-catolică[23].
În calitate de preot al bisericii din cetate, soţul Sofiei Tofeus a beneficiat de locuinţă oferită de biserică. Documentele vremii menţionează chiar de mai multe ori „casa parohială din Cetate a pastorului Felfalusi”[24]. Cercetătorul András Józsa a afirmat că vechea casă parohială s-a aflat la nord de biserica din cetate, vizavi de uşa turnului. Casa a fost demolată de către autorităţile imperiale în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, astfel că nu se mai poate identifica locul exact unde a trăit şi unde a scris cartea de bucate Sofia Tofeus.
*
Pe baza argumentelor menţionate până aici, putem afirma că Sofia Tofeus poate fi recunoscută drept autoarea primelor patru părţi ale Cărticelei meseriei de bucătar şi, implicit, prima autoare de pe teritoriul României căreia i s-a tipărit o lucrare. Însă cartea mai conţine două părţi care apar sub titlurile „La această carte se adaugă alte câteva reţete de mâncăruri”, şi „Adăugire, în care sunt descrise modurile de preparare, provenite de la o curte aleasă, ale unor lictarii mai vestite”.
Cartea de bucate de la Biblioteca ELTE şi cea de la Biblioteca Teleki-Bolyai arată că o parte a reţetelor cuprinse în partea a cincea, mai exact până la reţeta 284, cea a verzei roşii, a fost publicată în prima ediţie a Cărticelei meseriei de bucătar, cea din 1693. În consecinţă, până la reţeta amintită, Sofia Tofeus este autoarea certă. Restul de nouă reţete cuprinse în partea a cincea descriu preparate dulci, sosuri din fructe şi prăjituri. Poate într-un ultim moment înaintea tipăririi primei ediţii ea a mai oferit câteva reţete tipografului Miklós Misztótfalusi Kis dar acestea nu au mai fost cuprinse în prima ediţie ci numai în cea din 1695. Desigur, nu putem exclude nici ipoteza conform căreia tipograful a primit aceste nouă reţete de la altcineva. Dar dat fiind faptul că în modul de formulare nu pot fi observate deosebiri semnificative faţă de reţetele din primele capitole, tindem să dăm crezare primei ipoteze, care susţine că autoarea tuturor reţetelor din partea a cincea este Sofia Tofeus.
Despre reţetele din partea a şasea, cea cu aşa numitele lictarii, incluse în reţetar începând cu ediţia din anul 1695, Miklós Misztótfalusi Kis a afirmat că provin „de la o curte aleasă”. Nu doar din afirmaţia tipografului ne putem da seama că reţetele din această parte sunt dintr-o sursă diferită. Ele sunt altfel formulate, sunt mai lungi, conţin mai multe detalii de preparare, respectiv informaţii referitoare la cantităţile de ingrediente necesare.
Până la descoperirea sursei certe a ultimei părţi din Cărticica meseriei de bucătar, putem doar presupune faptul că amintita „curte aleasă” poată să fie chiar curtea familiei princiare Apafi. Presupunerea se bazează pe evidenţele familiei princiare, în care s-a păstrat şi registrul bibliotecii din castelul de la Iernut a principesei Anna Bornemisza (1630-1688), soţia principelui Mihail Apafi I[25]. Între cele 104 volume care formau biblioteca principesei, la poziţia 49 apare trecută o carte de bucate, despre care putem bănui că este un exemplar al vreunei ediţii a cărţii de bucate a lui Marx Rumpolt, Ein new Kochbuch. Presupunerea se bazează pe faptul că această carte de bucate, publicată prima dată în 1581, a fost parţial tradusă pentru principesa Anna Bornemisza. Mai departe, la poziţia 57 a registrului bibliotecii principesei apare menţionată „o carte scrisă despre lictarii, în [format] quarto, cu copertă vişinie”; iar la poziţia 86 „o carte cu lictarii, ruptă, cu coperta vişinie”. Cărţile cu lictarii ale principesei nu s-au păstrat, doar registrele bibliotecii. Întrucât nu avem informaţii despre alte reţetare cu lictarii, ne permitem să presupunem că aceste cărţi ale principesei, probabil manuscrise, au servit drept sursă pentru ultima parte a Cărticelei meseriei de bucătar, editată de Miklós Misztótfalusi Kis.
*
Prezentarea ar trebui să caute răspuns şi la problema primei sau a primelor ediţii ale cărţii de bucate. Unele izvoare istorice amintesc faptul că micul reţetar ar fi apărut prima dată în anii 1692. De fapt, cum dovedeşte Cartea de bucate de la Biblioteca Teleki-Bolyai, în 1692 cartea de bucate scrisă de Sofia Tofeus a existat în manuscris.
Pentru a afla anul în care putea să fie tipărită prima ediţie a Cărticelei meseriei de bucătar trebuie să aflăm ce a făcut tipograful Miklós Misztótfalusi Kis în perioada anilor 1690-1693. Ştim că a ajuns la Cluj în vara anului 1690. În deja citata Justificare, referindu-se la munca de tipograf, el afirma că la Cluj s-a apucat de lucru abia la doi ani după ce s-a stabilit în oraş. Adică în vara anului 1692. Dacă ne-am opri la aceste informaţii am putea trage concluzia că el putea să tipărească cartea de bucate în 1692. Totuşi, primele cărţi despre care ştim cu certitudine că au fost tipărite de el la Cluj sunt din anul 1693.
Adunând datele biografice ale lui Miklós Misztótfalusi Kis, aflăm că el a pornit din Olanda în septembrie 1689 şi a ajuns la Cluj în vara anului 1690. Şi-a planificat cu grijă mutarea bunurilor sale în Transilvania. Cărţile tipărite în Olanda, printre care bibliile, au fost trimise pe cale maritimă la Gdańsk (Danzig). El, cu o parte a sculelor (ace, dăltiţe, pile fine), a patriţelor şi matriţelor necesare gravării şi turnării literelor tipografice, a călătorit pe uscat, prin Leipzig. Cărţile aflate în drum prin Polonia au fost reţinute o vreme de un aristocrat polonez catolic mult prea zelos, care a bănuit că volumele conţin texte eretice. Cărţile au fost recuperate doar după intervenţia oficialităţilor din Transilvania pe lângă autorităţile poloneze. Din scrisorile lui Misztótfalusi Kis ştim că în 4 martie 1690 s-a aflat la Caşovia şi de acolo solicita ajutor cancelarului Mihály Teleki. În 20 martie 1690, consilierul princiar Miklós Bethlen trimitea o scrisoare unor oficiali ai curţii imperiale cu rugămintea să intervină pentru eliberarea bagajelor reţinute ale tipografului. Dintr-o altă scrisoare ştim că abia în 9 iunie 1690 cărţile au ajuns la Debreţin. Este limpede, că Misztótfalusi Kis nu putea să fie la Cluj decât în a doua jumătate a lunii iunie a anului 1690.
El a ales să se stabilească la Cluj cu gândul că va întemeia o tipografie proprie. Dar a fost sfătuit de autorităţile oraşului şi ale bisericii reformate că ar fi privit mai bine dacă ar arăta preocupare interesului obşti. Au existat şi alte argumente care au făcut să renunţe la propriul atelier. Pentru a tipări cărţi de o calitate acceptabilă, Misztótfalusi Kis avea nevoie de o tipografie complet utilată. Când s-a întors din Olanda, el şi-a adus doar sculele necesare turnării literelor. În Transilvania trebuia să procure tot, de la componentele aliajului din care erau turnate literele, adică plumb, antimoniu, staniu, arsen până la tiparniţă şi hârtie. Iniţial el a socotit că la Cluj va reuşi şă procure cele necesare unei tipografii mari. În Justificare a explicat: „în meseria mea fiind nevoie de felurite ustensile, m-am gândit că le voi putea procura în primul rând la Cluj, întrucât comerţul înfloreşte acolo într-atât, încât este numit Mica Vienă”.
În decembrie 1690, Miklós Misztótfalusi Kis s-a însurat. Soţia sa, pe nume Maria, era orfana lui András Székely, vătaful moşiilor princiare din comitatul Cluj. Drept zestre, soţia a primit o jumătate de casă în Cluj, aflată pe strada Turda de Interior, adică strada Universităţii din zilele noastre, dar şi o moşie şi o moară în localitatea Unguraş, judeţul Cluj. După căsătorie, soţii au început să aibă probleme cu moştenirea din Unguraş, aceasta fiind revendicată, cu succes, de alte persoane. În consecinţă, o bună perioadă de timp Misztótfalusi Kis era ocupat cu procese. Pe terenul moştenit de soţie în strada Turda de Interior, începând cu toamna anului 1691, a construit o clădire potrivită atât pentru locuinţă cât şi pentru tipografie, cu atelier de turnătorie de litere, culegătorie şi imprimerie. Tot din Justificare aflăm că lucrările la imobil s-au întins până în vara anului 1692, când, din cauza surmenajului, s-a îmbolnăvit.
În scurt timp şi-a dat seama că achiziţionarea de materiale şi scule pune atâtea probleme încât întârzia nedorit de mult începerea activităţii. El povestea că, după construirea clădirii potrivite pentru atelier, „m-a întârziat faptul că unele ustensile necesare le-am putut procura greu şi cu întârziere. Ce nu am făcut pentru un şurub sau un cleşte? Timp de doi ani m-am străduit să fac rost [de fier potrivit pentru scule], ajungând la Trascău [azi Rimetea, judeţul Alba] unde am auzit că sunt meşteri buni, deoarece altundeva nicăieri nu am găsit ceea ce îmi era nevoie”. Mai încolo povestea că mai degrabă comanda o bucată de sârmă din Viena, decât să caute în Transilvania.
În a doua jumătate a anului 1692, Misztótfalusi Kis avea clădirea tipografiei finalizată. Dar tot nu dispunea de seturile de litere complete şi utilajele necesare. Atunci şi-a îndreptat atenţia asupra marii tipografii existente în oraş. El s-a gândit ca în loc de un atelier nou să modernizeze această tipografie şi s-o înzestreze cu propriile litere.
În cele ce urmează amintim pe scurt istoria tiparului din Cluj, pentru a arăta în ce fel de atelier, pe ce fel de hârtie şi cu ce fel de litere a fost imprimată Cărticica meseriei de bucătar.
Cea mai importantă tipografie din Transilvania s-a aflat sub controlul Bisericii Reformate. Aceasta a funcţionat la Cluj încă din anul 1668, încropită fiind din rămăşiţele utilajelor şi seturilor de litere provenite de la vechi ateliere din Cluj, Oradea şi Alba Iulia[26]. La Cluj, încă din anul 1550, a existat tipografia întemeiată de Gaspar Heltai. Din anul 1640, tipografia de la Oradea s-a aflat sub conducerea lui Ábrahám Szenczi Kertész, un tipograf talentat, care a învăţat meseria în Olanda. În 1660, când Oradea a fost ocupată de otomani, atelierul a fost salvat şi dus în prima fază la Cluj, apoi la Sibiu, unde a funcţionat până în anul 1667, anul în care a murit Ábrahám Szenczi Kertész. După decesul acestuia, principele Mihail Apafi I a donat utilajele şi seturile de litere Colegiului Reformat de la Cluj. Tipografia de la Alba Iulia a fost întemeiată în 1619, din voinţa principelui Gabriel Bethlen. În 1658, când turcii au ocupat şi au ars Alba Iulia, s-a distrus şi tipografia. Ce s-a putut salva a fost adusă la Cluj şi înglobată în patrimoniul vechii tipografii Heltai de la Cluj. Aceste trei tipografii au stat la temelia bibliotecii bisericii reformate. Atelierul a fost condus până în 1683 de Mihály Veresegyházi Szentyel, între 1683 şi 1690 de Mihály Némethi, apoi, între 1690-1693, de István Veresegyházi. Dar acest atelier nu a fost pus imediat la dispoziţia lui Misztótfalusi Kis, întors din Ţările de Jos. Şefii bisericii au menţinut în fruntea atelierului pe tipograful István Veresegyházi. Tot ce era tipărit în această tipografie apărea sub numele lui.
Preluarea tipografiei de către Misztótfalusi Kis a avut loc abia în vara anului 1693. Veresegyházi probabil a murit, deoarece numele lui nu mai apare în izvoare. Data exactă a preluării tipografiei nu se cunoaşte, dar perioada aproximativă se poate afla din indicii aflate în cărţile tipărite la Cluj în acel an.
Era o tradiţie ca în fiecare an să fie tipărit la Cluj un calendar, un mic volumaş care pe lângă succesiunea zilelor şi a sărbătorilor pe anul respectiv conţinea şi lista târgurilor din Transilvania şi Ungaria şi o cronologie cu cele mai importante evenimente istorice. Aceste informaţii erau actualizate anual. Calendarele destinate anului următor erau tipărite în perioada verii şi puse în vânzare în timpul târgurilor din toamnă. În calendarul pe anul 1693, ultimul eveniment istoric menţionat a fost cucerirea Oradei de către armatele imperiale. În concluzie, redactarea lui a fost finalizat după 5 iunie 1692, iar pe copertă apare numele lui István Veresegyházi. Ultima carte în care apare numele acestui tipograf este traducerea în maghiară a unei cărţi istorice de sfaturi medicale[27]. Acest volum a fost tipărit în luna Rusaliilor, adică în luna mai a anului 1693. În calendarul pe anul 1694, ultimul eveniment important menţionat a fost cucerirea cetăţilor Ineu şi Şiria de către generalul imperial Heister, care a avut loc la sfârşitul lunii mai al anului 1693. Pe coperta calendarului apare numele lui Misztótfalusi Kis, dovada faptului că atunci când a fost redactat şi tipărit calendarul, adică după luna iunie al acelui an, el s-a aflat la conducerea celei mai mari tipografii din Transilvania. În consecinţă, în a doua jumătate a anului 1693 el putea să tipărească cartea de bucate.
Faptul că nu s-a păstrat niciun exemplar şi nu a fost trecută în nici o colecţie de carte (bibliotecă) vreun exemplar din 1693 a Cărţuliei meseriei de bucătar, ne face să presupunem că această ediţie nu a existat. Această concluzie ar putea fi pusă sub semnul întrebării doar dacă s-ar putea dovedi că sunt şi alte cărţi tipărite de Misztotfalusi Kis rămase necunoscute. Un astfel de caz a fost semnalat într-un studiu apărut în anul 2008[28]. La un colecţionar de cărţi vechi a apărut un colligatum cu mai multe lucrări tipărite la Cluj, prima fiind Pax corporis tipărit de Misztótfalusi Kis în 1695, al doilea traducerea în maghiară a cărţii de medicină de la Salerno[29], ultima carte tipărită de Veresegyházi în 1693, iar al treilea Bellum morborum[30], un volumaş popular care conţine descrierea şi ierarhizarea diferitelor boli, tipărit din 1693, fără specificarea tipografului. Până la descoperirea acestui volum şi la apariţia studiului care l-a semnalat, bibliofilii credeau că prima ediţie a acestei cărţi a apărut în 1714, la Debreţin. Iată că sunt şi alte volume tipărite de Misztótfalusi Kis care au rămas necunoscute până în zilele noastre. Lipsa dovezii palpabile a existenţei ediţiei din 1693 a Cărţuliei meseriei de bucătar nu elimină posibilitatea existenţei acestui tiraj.
*
Pe baza argumentelor amintite până aici putem afirma că în 1692 cartea de bucate a existat în manuscris. Din vara anului 1693 Misztótfalusi Kis s-a aflat în fruntea tipografiei mari de la Cluj şi a avut atât posibilitatea cât şi interesul să publice cărţi din care putea spera la un câştig imediat. „Din ce crede sărmanul meşter că vine şi un mic câştig, asta va tipări. Cărţi esenţiale degeaba aş tipări aici, chiar dacă aş putea; lumea mai degrabă cumpără lucruri comune, dar ieftine”, afirma el în celebra sa Justificare. Printre cărţile de la care aştepta succes pe piaţă a fost şi Cărticica meseriei de bucătar. În prezent ştim că printre primele cărţi pe care le-a tipărit în 1693, în calitate de şef al tipografiei din Cluj, a fost calendarul pe anul 1694 şi o carte populară de medicină. În aceste împrejurări ar fi putut să tipărească, poate într-un tiraj mic, prima versiune a cărţii de bucate.
*
Trebuie să acordăm atenţie şi literelor şi ornamentelor utilizate la tipărirea ediţiei din 1695 a Cărţuliei meseriei de bucătar. În primul rând, putem observa faptul că pentru textul de bază al acestui volum Misztótfalusi Kis şi-a utilizat propriile litere. Acestea au caracteristicile literelor anticva, regăsind atât seturi de litere drepte cât şi cursive, atât minuscule cât şi majuscule. Textul de bază a fost cules cu minuscule drepte care se apropie de mărimea literelor tipografice de 11 puncte[31], evidenţierea titlurilor de reţetă fiind făcută cu cursivele aceluiaşi tip de litere. Prima parte a cărţii de bucate, adică tabelul cu denumirile de preparate, a fost culeasă din litere drepte de aproximativ 9 puncte. Introducerea a fost culeasă din cursive de 11 puncte.
Pe pagina de titlu rândurile au fost culese din litere de titlu de mai multe mărimi, de aproximativ 15, 18, 20 şi 24 de puncte, atât majuscule cât şi minuscule, atât drepte cât şi cursive. Acestea par să fie litere moştenite de la vechile tipografii clujene. Ajungem la această concluzie deoarece literele prezintă semne clare de uzură, şi unele dintre seturi pot fi întâlnite în cărţile tipărite în Cluj înainte de anul 1693. Putem observa că unele litere specifice alfabetului maghiar au lipsit din seturile de litere de titlu, fiind nevoie de improvizaţii, cum sunt situaţiile când din cauza lipsa literei Ő a fost cules un O iar diacriticele au fost improvizate cu un e minuscul aşezat culcat.
Pe paginile de început de capitol găsim iniţiale de aproximativ 15 puncte, montate în chenare ornamentate cu motive vegetale. Aceste chenare de iniţiale au provenit din vechea tipografie de la Oradea a lui Ábrahám Szenczi Kertész, salvată din calea turcilor şi adusă la Cluj în 1660.
Pe paginile cărţii de bucate întâlnim diferite ornamente. Pe prima pagina a tabelului cu denumirile de preparate a fost folosit un ornament compus din trei rânduri de ornamente distincte. Primul rând de sus este alcătuit din piese cu motive renascentiste care puse în şir formează o ghirlandă. Din aceeaşi piese a fost compus ornamentul de pe pagina de titlu al cărţii. Al doilea rând este format din piesele unui şir de arabescuri, iar al treilea este o ghirlandă din zale ovale şi rotunde. Ambele motive apar în lucrări tipărite de István Veresegyházi.
Ornamentul aflat pe ultima pagină a listei cu denumirile de preparate era utilizat relativ frecvent, fiind folosit şi ca ornament de pagină de titlu. Astfel, îl găsim pe pagina de titlu a ediţiei din 1698 a Cărticelei meseriei de bucătar dar şi în cartea de cântece bisericeşti din 1700 sau în gramatica limbii ebraice din 1698, tipărite tot de Misztótfalusi Kis.
Note explicative:
[1] Referitor la modul de scriere al numelor maghiare care apar în acest volum dorim să precizăm următoarele: 1. Am păstrat prenumele în forma originală, netradusă. De exemplu: Miklós şi nu Nicolae. Prenumele au fost traduse doar în cazul personalităţilor istorice, ale căror nume apar ca atare în istoriografia românească. De exemplu: principele Mihail Apafi şi nu Mihály Apafi. 2. Numele de persoane sunt scrise în conformitate cu regulile limbii române, adică în ordinea prenume şi nume. 3. În cazul multor nume maghiare, dar nu numai, pe lângă prenume şi nume mai apare un atribut de particularitate. Acesta poate să fie predicatul nobiliar, care arată localitatea de baştină sau fieful familiei respective. Întrucât acestea au rol în identificarea familiilor nobiliare cu acelaşi nume de familie, suntem de părere că ele pot fi redate în limba română, dacă localitatea se află pe teritoriul României şi lăsată în forma originală, dacă se află pe teritoriul altor ţări. De exemplu: familiile Bethlen de Beclean (în magh. Bethlen), Bethlen de Ictar (Iktár), Rákóczi de Felsővadász, Raţiu de Noşlac (Nagylak), Apor de Turia de Jos (Altorja), Ioan Mihaly de Apşa, Haller von Hallerstein. În cazul persoanelor care nu făceau parte din nobilime, alături de prenume şi nume putem întâlni atributul de particularitate care arată localitatea de unde a provenit individul respectiv şi care, foarte frecvent, s-a transformat în nume de familie sau era mai frecvent utilizat decât numele de familie. Traduse în română, aceste atribute de particularitate ar putea crea confuzii deoarece ar fi sensibil modificate faţă de forma în care îşi scria numele persoana în cauză. De exemplu, numele tipografului care a tipărit Cărticica meseriei de bucătar, scris în forma sa originală, cu atribut de particularitate, nume de familie şi prenume este Misztótfalusi Kis Miklós (tradus în română ar fi Nicolae Micu din Tăuţi). Dacă am reda în română numele localităţii de unde provenea, ar fi Miklós Kis din Tăuţi, situaţie în care numele ar căpăta o formă de nerecunoscut. Iată de ce am optat pentru soluţia de a scrie numele în ordinea: prenume-atribut de particularitate-nume, păstrând atributul de particularitate în limba maghiară.
[2] Pentru viaţa şi activitatea lui Miklós Misztótfalusi Kis, vezi [Dézsi, 1899], [Haiman, 1972] şi [Jakó, 1974]. Citatele din text, atribuite lui Miklós Misztótfalusi Kis, provin din memoriul său, redactat şi tipărit cu intenţia de a justifica în mod public acţiunile sale. Memoriul Mentség (Justificare) a fost publicat în volumul [Jakó, 1974, p. 164-280].
[3] Legile principatului interziceau nobililor să împiedice copiii de iobagi să se ducă la şcoală respectiv să recheme pe moşie iobagii care aveau statutul de elev, diac al unei şcoli. Aprobatae Constitutiones, Tit. V, Art. 5 prevedea amendarea acelor nobili care ar fi comis abuz de putere împotriva preoţilor sau profesorilor; Tit. VI, Art. 1 prevedea că perturbarea activităţii acelor predicatori, dascăli şi dieci iobagi „care sunt preocupaţi de studierea ştiinţelor” să fie pedepsită cu o amendă de 300 de florini. Dacă nobilul considera că un iobag de al său zăbovea pe la şcoli doar ca să se sustragă de la obligaţii, putea să ceară protopopului localităţii examinarea situaţiei acestuia [Kolosvári et alii. Corpus Juris Hungarici, 1900]. Putem aprecia că, în cursul secolelor XVI-XVIII, sute de copii de iobagi au avut şansa să se emancipeze din condiţia lor socială prin învăţătură. Printre aceştia putem aminti pe marele profesor şi enciclopedist al Transilvaniei, János Apáczai Csere (1625-1659), originar dintr-o familie de secui care a ajuns iobag al oraşului Braşov. În secolul al XVII-lea mai mulţi preoţi de curte ai principilor Transilvaniei şi chiar episcopi reformaţi au provenit din familii de iobagi. Dintre aceştia amintim pe János Czeglédi, István Milotai Nyilas, István Geleji Katona, János Keserűi Dajka [Jeney-Tóth, 2012].
[4] Cititorii pot observa asemănarea dintre numele de familie al amintitului István Horti şi al lui Miklós Horthy, şeful de stat al Ungariei între 1920-1944. De fapt István Horti a fost strămoşul regentului Horthy. În primul rând, trebuie precizat faptul că numele Horti (la fel şi varianta Horthy) arată că familia provenea dintr-o localitate numită Hort. O aşezare cu acest nume găsim în comitatul Heves, în Ungaria. În Transilvania, în comitatul Cluj, în secolul al XIV-lea a fost amintită o localitate pe nume Horthlaka (adică locul lui Hort), satul Horlacea din zilele noastre. Probabil din această localitate a provenit strămoşul acelei familii Horti care la începutul secolului al XVII-lea apare menţionată printre cetăţenii oraşului Cluj. În 1635, clujeanului István Horti senior şi fiilor István, János, Lőrinc şi András, a fost conferită diplomă de înnobilare cu blazon, care înfăţişa un braţ îmbrăcat în armură, rezemat pe trei movile, ţinând în mână un mănunchi de spice de grâu. Înregistrarea familiei Horti printre nobilii comitatului Cluj s-a făcut abia în anul 1657, probabil din cauza că au preferat să-şi păstreze statutul lor de cetăţeni al oraşului şi nu cel de nobil. Mai remarcăm faptul că simbolul heraldic cu mâna care ţine un mănunchi de spice de grâu este simbolul tradiţional al hoştezenilor (orăşenilor agricultori, calvini) din Cluj. István Horti, fiul celui înnobilat, viitorul pastor şi episcop reformat, s-a înscris la Universitatea din Utrecht în 1652 (adică pe atunci avea aproximativ 26-27 de ani), după ce a absolvit Colegiul Reformat de la Alba Iulia şi a fost profesor, timp de un an, la Baia Mare. După studiile universitare, efectuate între 1654 şi 1658, a fost ales rector al şcolii de la Baia Mare, iar din iunie 1659, preotul satului Tăuţii de Jos. Acolo l-a cunoscut pe Miklós Misztótfalusi Kis, care avea pe atunci în jur de 9 ani. În 1660, István Horti a fost rechemat la Schola Rivulina de la Baia Mare iar în 1662 a fost ales preot secund al oraşului. A fost perioada când Miklós Misztótfalusi Kis a studiat acolo sintaxa, poetica şi retorica [Herepei, 1971, p. 123-134].
[5] Datele despre viaţa episcopului Tofeus au fost publicate în [Koncz, 1893].
[6] Fiind o carte despre gastronomie, menţionăm aici cum anume era plătit preotul de curte al principelui Transilvaniei. El primea anual câte o sută de auri, 85 de florini pentru postav, o căptuşeală potrivită pentru mintean, 60 de câble de grâu, 50 câble de orz, 200 de vedre de vin, 4 porci, 20 de căruţe de lemne, 10 căruţe de fân, câte o câblă de mazăre, linte şi orez, câte o vadră de unt şi miere, 16 miei, 300 căpăţâni de varză, 4 ţipăi (pâinişoare) albi, 4 ţipăi obişnuiţi şi 6 iţii de vin pe zi dar şi bucate onorabile la masa principelui” [Koncz, 1893, p. 12].
[7] După aceasta a fost realizată ediţia anastatică din 2003.
[8] Haiman, 1972, p. 298; Varga, 2008, p. 312-318.
[9] Varga 2008, p. 312-318.
[10] În original, közrend. Nu este o referire la stările medievale, adică la grupurile sociale privilegiate, ci are înţelesul de om/persoană din popor, om din clasa de rând.
[11] Karácsonyi, 1924, II, p. 30.
[12] Bódi-Reuss, 2008; Bullinger, 1999, Cap. XXIV/.4.
[13] Putem cita câteva înscrisuri din Cărţile de socoteli ale oraşului Cluj care arată că ideea postului era prezentă permanent în viaţa cotidiană a urbei a cărei locuitori erau în majoritate protestanţi. De exemplu, într-o notă din 1587 găsim menţionat: „întrucât rânduiala a fost aceea că, de la începutul postului, săracilor să li se dea carne doar de două ori pe săptămână, îndeosebi duminica şi joia, după care vinerea să primească ulei şi peşte, asta doresc şi acum” [DILMT, I. 1057]; în 1589: „pentru repararea morii aflate pe pârâul Iara am dat meşterului László pentru munca lui 19 florini. Am cumpărat pentru el peşte, pentru că erau zile de post, cu 1 florin” [DILMT, I. 1058]; în 1600: „în cea de-a şaptea zi a lunii de dinaintea postului [în original, Böjtelő-hava. Era numele vechi maghiar al lunii februarie] am dat să se facă o albie de lemn” [DILMT, I. 1057]. Exemplele de mai sus se referă la postul ţinut de protestanţi. Putem cita alte exemple care amintesc despre postul la ortodocşi. În Cărţile de socoteli ale oraşului Cluj, în 19 iulie 1595 a fost notat „întrucât românii ţineau post, am dat ordin să fie gătită pentru ei varză cu ulei. István Radnóti a dorit să le dau destulă, nu cumva să flămânzească”; în 1596 găsim observaţia: „românii nu postesc doar o dată pe săptămână” [DILMT, I. 1058].
[14] Baricz, 1998, p. 77-79.
[15] Szinnyei, 1891-1914, vol II.
[16] Trebuie explicată confuzia creată în legătură cu numele de Dobos. La aproximativ opt decenii după moartea episcopului Mihály Tofeus, istoricul ardelean Péter Bod, în prima enciclopedie de personalităţi literare şi ştiinţifice din Ardeal, intitulat Magyar Athenas [Atena ungurească], tipărit în 1766 la Sibiu, a afirmat că numele originar al episcopului ar fi fost Dobos, adică toboşar. Întrucât în ebraică tof are înţelesul de tobă, el şi-ar fi schimbat numele în Tofeus. Relatarea lui Péter Bod pare să fie pur fantezistă şi ulterior biografii episcopului au dovedit că el niciodată nu a folosit numele de Dobos. Numele de Tofeus provine din Tófői, care indică o localitate (Tófő) din sudul Ungariei, dispărută în epoca cuceririi otomane, de unde, probabil, s-au refugiat strămoşii episcopului.
[17] Danielik – Ferenczy, 1856-1858, vol II, p. 341. Iată sursa informaţiei conform căreia ar fi existat şi o ediţie din 1693 a Cărticelei meseriei de bucătar.
[18] Nagy Iván, 1851, p. 189.
[19] Ecsedy, 1999. p. 205; Kelemen, 1910, p. 55. Fondarea unei tipografii la Târgu Mureş a fost îngăduită de împăratul Iosif al II-lea în 2 mai 1785. Acest fapt a fost adus la cunoştinţa consiliului orăşenesc în 17 septembrie 1785, iar proprietarul tipografiei, Ádám Kapronczai Nyerges, a murit în 17 iulie 1786.
[20] Oláh, 2016.
[21] Józsa, 2014, p. 80-87.
[22] Jakó, 1974, p. 339-340.
[23] Datele biografice despre Mihály Felfalusi, fiul Sofiei Tofeus, au fost adunate din lucrările: Jakó-Juhász, 1979, p. 127; Pataki, 1936, p. 516-517; Szabó-Szögi, 1998, p. 164; Pataki, 2004, p. 173-176; Péter H. Mária, 2013, vol. I, p. 137-144.
[24] Farczády, 2000, p. 207-208.
[25] Monok-Németh-Varga, 1994, p. 71–74.
[26] Haiman, p. 44.
[27] A se vedea nota 35.
[28] Perger, 2008.
[29] Angliai országban lévö Salernitana scholanak jó egésságröl való meg-tartásnak módgyáról irott könyve [Cartea despre modul cum se păstrează sănătatea a şcolii din Salerno, păstrată în Anglia], György Felvinczi, 1693-ban, Pünk. havában. Kolosváratt 1693, Veresegyházi István [tradus de György Felvinczi, în 1693, luna Rusaliilor, tipărit la Cluj, de István Veresegyházi].
[30] [Felvinczi György]: Bellum morborum, az az a’ nyavalyáknak egymás között való vetélkedések. Arról tudni-illik: mellyiknek tulajdonittassék az elsöség: es mellyiknek vagyon hatalmasb és hathatósb ereje az embereken, a’ ki az elsöséget és királyságot megérdemlené [Belum morborum, sau altfel spus, rivalitatea dintre boli. Cărei boli să fie recunoscută întâietatea, care are putere mai mare şi mai dăunătoare, care este cea care merită rangul de rege al bolilor], tradus de György Felvinczi, Kolosváratt [tipărit la Cluj], 1693.
[31] Sistemul de măsură tipografic a fost stabilit abia la începutul secolului al XVIII-lea şi revizuit după introducerea sistemului metric în Europa. Abia de atunci un punct tipografic este egal cu 0,376 mm. În consecinţă, nu trebuie să ne aşteptăm ca literele lui Misztótfalusi Kis să corespundă exact unităţii de măsură folosită în industria tipografică modernă.