Ulysse de Marsillac face parte dintre acei străini stabiliți la București care au scris mult despre țara noastră. Născut în 1821 în Franța, moare la București în 1877, an în care îi apare și volumul „Le Journal de Bucarest”. A fost profesor la Colegiul Sfântu Sava, iar în 1861  fondează gazeta bisăptămânală „La Voix de la Roumanie” ce va apărea până la 1866; a fost redactor șef pentru „Le Moniteur Roumain” între 1868-1870, și între 1870-1876 editează „Le Journal de Bucarest”^.
Să vedem, așadar, cum prezintă francezul Bucureștiul culinar și ospitalier, într-o carte pe care nu a pregătit-o ca pe un ghid “ca la carte” ci ca pe un volum ocazionat de articolele sale din presa vremii, așa cum și menționează la finalul ediției princeps.

Restaurante și grădini

“În afară de restaurantele hotelurilor despre care am vorbit, există în București un mare număr de restaurante și cafenele unde poți servi masa. Cel mai însemnat este cel al dlui Guichard, pe strada Știrbei Vodă, nr.12. Este un local francez foarte bine întreținut. Servești aici prânzul și cina à la carte sau cu preț fix. Acestea din urmă costă: 2,50 franci prânzul și 3,50 franci cina, cu vinul inclus. De asemenea îți poți face un abonament lunar la prețuri convenabile. În timpul iernii, se cinează într-o sală elegantă sau în saloanele de familie, dacă dorești. Vara, mesele sunt așezate într-o grădină mare și plăcută, în mijlocul căreia se înalță un mare pavilion, unde te poți adăposti dacă plouă. Lăutarii (menestreli țigani) cântă aici în fiecare seară. Restaurantul Guichard este frecventat mai ales de membrii coloniei franceze și de către funcționarii români. Tot ca local francez vom cita și Cafe du passage, unde găsești mai multe biliarde și numeroase ziare care compun un adevărat cabinet de lectură. Apropo de cabinetul de lectură, aceasta este o formă încă necunoscută la București, iar cafenelele o suplinesc insuficient.

În timpul verii, cea mai frecventată grădină este Hrtschka (cum acest nume este greu de pronunțat de oamenii care nu sunt obișnuiți de mici, românii l-au simplificat rostind, pur și simplu, Rașca; vom proceda și noi ca ei). Grădina Rașca este închisă, în timpul iernii, dar restaurantul este deschis. Bucătăria este acceptabilă și prețurile moderate; se joacă biliard, se bea multă bere și se ascultă muzică; clientela de iarnă este exclusiv germană. Dar vara, schimbarea este completă. În fiecare seară, grădina este iluminată și, în zilele de sărbătoare, iluminatul este strălucitor. O stea mare din sticlă multicoloră și palmieri de tablă purtând globuri colorate în loc de fructe anunță marile serate. O alee, pe care patru persoane pot merge alături, face înconjurul grădinii; de-a lungul acestei alei sunt aranjate bănci și scaune; mesele luminate de o lumânare protejată de un manșon de sticlă primesc consumatorii care pot, după voie, să cineze sau să bea bere, limonadă etc. Două orchestre sunt plasate în două locuri diferite ale grădinii. Una este fanfara militară, cealaltă orchestra Operei. Se cântă deseori muzică foarte bună; artiști ambulanti vin și ei să se facă auziți aici. Dar marea atracție a grădinii Rașca este aceasta: femei elegante vin să-și etaleze aici toaletele splendide; se plimbă în jurul grădinii cu un devotament neobosit. Să privească și să fie privite este scopul esențial al plimbărilor la Rașca, În materie de bărbați, societatea cuprinde tot ceea ce București are mai distins; în ce privește femeile… este puțin mai complicat.
Grădina Rașca este singura unde te poți plimba ascultând muzică. Dar mai există multe altele unde poți să-ți petreci seara așezat la o masă și asculând fie muzica originală a lăutarilor, fie muzica militară. În Calea Mogoșoaiei, în afara grădinilor de la Hotel de Pesth și Hotel de France, vom cita grădina din vecinătatea scuarului de la Episcopie; apoi, în împrejurimile teatrului, pe strada Știrbei Vodă, Grădina Stavri și Grădina Union; pe urmă, grădinile Crețu, pe strada Negru Vodă, Giuvara, pe strada Șerban Vodă, Văraru, pe strada Călărași, Viișoara, pe strada Principatele Unite, Anton, pe strada Gorgani, Șepcaru, pe strada Lucaci, Alexe, pe strada Schitu Măgureanu etc. În toate aceste grădini, găsești o bucătărie foarte puțin vari- ată, dar nu scumpă, și, întotdeauna, muzică.
Strada care duce de la Gara Filaret la Mitropolie este toată plină de aceste grădini-restaurant, dar aici ele au un aspect foarte special. Mâncarea căutată, cea care reprezintă baza esențială a meselor luate aici, este un fel de cârnăcior foarte condimentat, care te ajută să suporți mai ușor poșirca cu care îl stropești, și pe care îl mănânci, aproape întotdeauna, cu o salată de ardei, alt fel preferat al românilor, care îi dau un nume semnificativ de „ardei iuți”.
Foarte aproape de Gara Filaret, se află două grădini- . restaurant: Restaurantul American și Restaurantul Curcan. Nemții frecventează, mai ales, restaurantele din cartierul Izvor: restaurantul Suisse, pe strada Mihail Vodă, Ghintslel, pe strada Izvor, Feichtinger, pe strada Apollo, Germania, pe strada Morilor, Puțul cu apă rece, în strada cu același nume etc.
O mențiune excepțională merită Restaurantul Tirului, pe strada Notagiu. Vom consacra un paragraf special acestui Tir care este unul din localurile cele mai utile și mai prospere din București. Restaurantul este mai mult decât o cârciumă obișnuită. Vara poți servi aici meniuri foarte convenabile, Într-un mediu de verdeată si flori, si ˗ bineînțeles ˗ ascultând muzică, punctată de zgomotul sec al pistoalelor.
Foarte jos pe scara valorii, se află ceea ce poporul numește Grădinile cu dulap. Aceste „dulapuri” sunt niște leagăne de un gust foarte primitiv. Se găsesc vreo cincizeci prin mahalalele orașului. În zilele de sărbătoare, mulțimea vine aici în număr mare. Leagănul este o șarpantă lată și grea de care sunt agățate un fel de lăzi în care amatorii, bărbați și femei, se așează, fără reticență. Clarinetul cântă, lada grosolană trosnește și mașinăria greoaie se învârte scârțâind din balamalele ruginite. Trebuie să vii aici ca să vezi poporul bucurându-se.
Acest capitol nu ar fi complet dacă nu v-aș vorbi despre cârciumile situate în împrejurimile Bucureștilor.
Două dintre ele sunt celebre în analele galanteriei. Amândouă se află într-un loc numit Ferestreu sau Herăstrău (pentru că, aici, a fost o fabrică de cherestea). Imaginați-vă două grădini, la câțiva kilometri de oraș. În aceste grădini, chioșcuri deschise sau închise ad libitum; Într-o clădire vecină, closetele; peste tot, lăutari. Un restaurant oferă amatorilor supeuri servite de chelneri discreți; aceste supeuri se prelungesc, de obicei, până mult după miezul nopții. La Herăstrău ajungi trecând pe la Sosea. Dacă vrei să-ți oferi aceleasi plăceri fără să mergi atât de departe și fără să cheltuiești atâția bani, te duci la Zamfir, altă cârciumă celebră.
În timpul zilei, cele două grădini din Herăstrău oferă un loc plăcut de plimbare unde poate să meargă toată lumea.” (Bucureștiul în veacul al XIX-lea, ed. Meridiane)