ActualArticoleIstorie

Adriana Sohodoleanu: amintiri de anii ’90 (Anii ’90 – antologie de texte gastronomice)

Pe Adriana o știu din industrie. Ne-am întâlnit la evenimente gastronomice, o urmăream pe când frământa aluaturi și mixa creme la Biscuit, apoi am aflat că teza ei de doctorat e dedicată gastronomiei românești, asta nouă, modernă. Apoi am stat mai mult de vorbă, am căutat nuanțe antropologice, am disecat tradiționalismul, ea academic, eu heirupist. M-a bucurat mult când a acceptat invitația de a scrie în această serie de texte/amintiri dedicată anilor ’90.

 

Amintiri din anii ’90 

Barthes scrie ca mancarea este nutritie dar si un sistem de comunicare, un corp de imagini, protocol de uzante, situatii si comportamente si pentru mine este interesant de remarcat faptul ca food studies, ceea ce studiez eu acum, au ca punct de plecare anii ’90, chiar daca exista interes punctual si anterior. M-am bucurat cand Cosmin mi-a cerut sa scriu cateva randuri exact despre acesti ani, insa acum incep sa ma intreb daca nu m-am bucurat aiurea – oare ce varsta crede el ca am?

Lasand deoparte orice urma de vaga cochetarie, anii ’90 sunt pentru multi o zona intunecoasa banuiesc, insa facand calculele reiese ca perioada mea intunecata din punct de vedere eating out este exact cea cuprinsa intre clasa a VII trimestrul doi si anul cu licenta (stiu ca pare ca da cu virgula si nu, nu am ramas repetenta, cel mai probabil nu am calculat corect si mi-e lene sa revin). Daca nu imi amintesc prea multe este tocmai datorita etapei de viata – in liceu eram soarece de biblioteca si nu oricum nu se purta iesitul la restaurant, iar in facultate nu mergeam in restaurante ci cluburi; intrebati-ma playlistul de marti si sambata din Maxx si R2, sunt sanse mari sa imi amintesc caci nu eram deloc so strung out cum cantau C-Block (a caror muzica o ascult acum in timp ce scriu si a carei semnificatie am aflat-o ani mai tarziu).

Cel mai important lucru pe care mi-l amintesc din ianuarie 1990 este convingerea ca nu va trece mult si voi putea merge in vizita in Italia. Era o problema de zile, hai saptamani, desigur. Eram obsedata de cultura italiana si imi petrecusem clasa a VII-a invatand italiana singura dupa un manual de 600 pagini tras la xerox de mama. Plecarea nu s-a intamplat chiar cand credeam eu dar pizza cu carnati si castraveti murati facuta de mama in perioada aceea mi-a mai ostoit dorul. Nici pizza cu un ou copt pe care ne-o lua tata de la Panipat nu era rea, iar prajitura Victoria de la cofetaria Irisa mi se parea cel mai delicios lucru posibil. Mda, cu asa ceva mi-am inceput cariera culinara.

In acea perioada nu prea ieseam din cartier, adica zona pietei 1 Mai, actual Ion Mihalache; stiu ca am fost la restaurantul Poiana cu tata, in spatiul caruia peste ani aveam sa deschid cofetaria Biscuit si unde am descoperit in 2018 podele de pamant. La celalalt restaurant din cartier, Ovidiu, aflat unde este acum anti-cafeneaua Seneca m-a scos tata cand am intrat la liceu si mi-a dat o inimioara de aur pe care vara urmatoare mi-a smuls-o de la gat o fetita mai mica, delincventa in devenire din satul bunicii. Ce am mancat acolo, ce au baut ai mei, nu stiu, dar retraiesc uneori crocanteala frunzelor de salata pe care trebuia sa mi le tai si asezonez eu singura. Era simultan o sofisticare si o dezamagire cumplita de fiecare data.

Cand am inceput sa ies in oras, timid, prin a douasprezecea, ma opream cu colegii la Casa Elisabeta de pe Neculce, adica strada cu liceul. Jucam biliard si de obicei aveam bani doar de un suc nu si mancare. Era epoca in care fiecare gasca avea banca proprie in Herastrau, unde stateam, priveam si ne ofeream privirii celorlalte gasti (asta daca nu ne feream de privirea Mihaelei zisa si Nikita).

Mai tarziu, in primii ani de facultate punctul focal era la McDonalds in Romana; pentru ca mai toata lumea isi dadea intalnire acolo discutia avea loc in mare parte in picioare, sprijinind gardul de fier forjat ce separa trotuarul de strada. Asteptam o masa.

Mancarea a vorbit din totdeauna despre cel care o consuma, fiind binecunoscuta fraza lui Jean Anthelme Brillat-Savarin ‘dis-moi ce que tu manges, je te dirai qui tu es.’ Daca sunteti de acord ca vegetarienii sunt mai lesne perceputi ca pacifisti si ca amatorii de produse gourmet sunt vazuti ca indivizi liberali si sofisticati, atunci acceptati ideea ca mancarea este reper identitar. Stereotipurile de mai sus au fost stabilite prin auto-descrieri si teste de personalitate aplicate unui numar de respondenti in cadrul unui studiu realizat de Sadella & Burroughs in 1981 in ceea ce priveste perceptia asupra lor insisi in calitate de consumatori de mancare si cum ii vad ei pe altii la randul lor pe baza obiceiurilor dietetice. Asadar, daca studii serioase arata ca obiceiurile de consum alimentar sunt asociate cu trasaturi de personalitate atunci, va intrebati pe buna dreptate, de  ce sprijineam gardul unui fast food? Simplu, la vremea aceea, cand Mecu’ era the pinnacle of eating out pe segmentul nostru de varsta, noi nu ne gandeam la potentialul mancarii consumate de a atrage judecata morala a celoralti, cum au demonstrat Stein & Nemeroff in 1995 pe un esantion de 290 studenti (Americo, 2014) ci la faptul ca selectia mancarii permite indivizilor sa se prezinte pe sine si, pe cale de consecinta, sa fie perceputi intr-un fel sau altul de catre altii (Jansen, 2001). Desigur, la acea data modul in care am fi exprimat aceste idei ar fi fost intr-un limbaj mai simplu gen ‘dar, mama, trebuie sa fiu acolo, toti prietenii mei sunt acolo’. Se intampla si azi, nu-i asa, indiferent de varsta noastra sau numele pe care-l poarta Mecul fiecaruia.

Dupa o vreme ritualul de a vedea pe ceilalti si a te lasa vazut s-a ramificat incluzand un suc la Everest si o gogoasa la Dunkin Donuts, ambele pe Magheru; la gogosi, acum pot recunoaste,  mergeam cu fetele ca sa vedem glezna bronzata in mocasini moi de piele cafenie a patronului. Hei, a manca este un act intens personal dar este in acelasi timp si ‘locul nostru comun, o experienta universala’ (James Beard) si ‘un fapt social extrem de condensat’ (Arjun Appadurai), corect?

Unii cercetatori sociali spun ca se gaseste ceva pentru fiecare in mancare si luatul mesei in oras. Poate fi un indicator al clasei si privilegiului (Veblen, 1899), adica ce incercam noi, pusti cu cas la gura, sa transmitem celorlalti pusti cu cas la gura; ba chiar ne foloseam de simbolismul mancarii si o lasam sa joace un rol in determinarea puterii sociale si a relatiilor de status in stilul lui Norbert Elias. Apoi, daca Bourdieu zice ca stratificarea sociala si clasa sunt definite de gust cine eram noi sa zicem altceva decat ca gustul il clasifica pe clasificator, orice om stie asta. Mary Douglas vede in mancare coduri alimentare care definesc locul unui individ in societate si mentin activa ordinea sociala, duh! Claude Fischler sumarizeaza foarte bine considerand ca ’unui sistem culinar ii corespunde o viziune a lumii, o cosmologie, furnizeaza o “grila” de        interpretare a lumii, pentru a se integra si a o integra. Omul mananca in interiorul unei  culturi si acea cultura ii ordoneaza lumea in mod specific.’

Prin urmare ritualul nostru de trecere din fata arcurilor aurii nu facea altceva decat sa ne integreze in cultura occidentala, sa ne incorporeze in universul capitalist si sa ne ordoneze viata la fel ca oricarui alt adolescent, doar ca noi traiam asta cu voluptatea unei copilarii comuniste.

Spring Time era o alta destinatie personala insa pastrata pentru prime intalniri mai degraba, clandestina si deci utila pana la validarea partenerului si introducerea lui in grupul de la McDonalds. Intuindu-mi afinitatea cu spatiul oriental un baiat mi-a dat intalnire la Ali Baba, restaurant turcesc pe la Piata Muncii; strategia a functionat – acea comensalitate a inseamnat mai mult decat o simpla impartire a mancarii, a fost o oportunitate de a interactiona, de a crea schimburi sociale la nivel individual si a incepe o relatie care a evoluat, desigur, pana la masa de la McDonalds.

Stiam ca existau Casa Doina, Vernescu, Helvetia, Tezaal si McMonis sau Vox Maris dar nu cunosteam la acel moment oameni care sa fi mancat acolo and lived to tell the tale. Daca printre prietenii parintilor or fi existat astfel de oameni nu stiu; anii ’90 au insemnat nu doar criza economica si inflatie ci si segregarea clara a adultilor de adolescenti, care nu trebuiau invatati de mici cu carciumile tranzitiei.

Optiunile alimentare reflecta adeziuni si apartenente iar aceasta s-a vazut bine mult mai tarziu, dupa 2001 cand am intrat si eu in randul lumii corporatiste, adica aveam happy hours cosmopolit in Amsterdam Cafe pe Covaci sau indian cu Amarjit la butoane in bucataria de la Barka Saffron in Domenii. Acestea erau localuri cool deschise din anii ’90. Alt restaurant, pub de fapt, cu reputatie deja la finalul anilor 1990 era White Horse in Dorobanti, unde viata de salariat mai permitea si cate un pranz din an in Paste (in mare parte lunch-ul insemna pui Valdostana de la firma de catering). Masa de pranz luata cu colegii seniori aici era o achizitie de status, o comensalitate integratoare, centrifuga – ceea ce alegeam sa mancam si ceea ce alegeam sa nu manancam (sau unde) functionau ca o bariera sociala,  un mod de a ne identifica sau nu cu altii (Fox, 2014) din companie sau din afara ei.

Tot la inceputul anilor 2000 am calcat cu sfiala in Uptown, insa doar ca sa duc mape cu documente colegilor seniori care isi invitau acolo clientii. Sotul meu are o poveste amuzanta despre barul de la Hilton unde prin 1997 avea intalniri costisitoare cu clienti straini carora nu le trecea prin cap ca nota de plata poate falimenta un tanar roman la inceput de cariera. Pentru un consultant clientii au fost mereu un pretext bun pentru a incerca locuri noi in oras, treaba pe care am inteles-o si eu pe masura ce avansam in cariera; de aceea, de la pizza cu castraveti murati la the goddess of good living cum imi spunea un client prin 2009, cred ca au fost douazeci de ani in care am trait din plin mancarea ca pe ceva good to think with, in cuvintele lui Levi-Strauss.

 

 

 

Share:

Leave a reply