Pe Iohan l-am cunoscut în urmă cu vreo trei-patru ani la o terasă hipsterească din București pe unde îmi mai beam berile cu vreo doi prieteni comuni. Este unul dintre oamenii cu care aș vrea să petrec mult mai mult și e unul dintre puținii pentru care mi-aș înfrâna entuziasmul narcisist de a vorbi doar despre mine :d. Nu de alta, dar a trebuit să aflu din acest text că e “nașul” Șaormeriei Dristor. Cristian Iohan Ștefănescu scrie de vreo 30 de ani în presă (în 1990 a debutat la revistuța și stația de amplificare de la Petroșani, apoi în 1991 la Mediafax), a publicat mii de articole, reportaje (unele din zone de conflict), analize, iar în prezent îl puteți citi sau auzi la Deutsche Welle și Digi FM. Dacă îl vedeți pe la Oravița, la părinți, dați-i vă rog o bere din partea mea, că mie îmi e greu să-l prind pe la București.
Cârciuma în tranziție. Anii nouăzeci. „Pe care i-am băut”.
Eram trei sau patru oameni în mașina 136, în acea dimineață de sâmbătă. Undeva spre creierii nopții precedente, iubita poftise suc de ananas. De unde să găsești așa rarități la ora aia, în primăvara târzie a lui 1991? M-am trezit devreme, am tras niște șlapi în picioare, o pereche de pantaloni scurți și un tricou lălâu și am luat autobuzul din Leu până la Eroilor, la una din tarabele care vindeau jeleuri turcești, Kent și sucuri din dozatoare.
Dozatoarele TEC! Au fost una dintre primele afaceri de larg succes ale comerțului privat, după revoluție. Nu exista trotuar în București să nu se termine, la colțul străzii, cu una dintre acele mașinării de sifon colorat în fața cărora lumea făcea coadă ca să-și umple sticle cu zeama carbogazoasă de arome chimic preparate ale unor fructe pe care majoritatea românilor nici nu le văzuseră încă – kiwi, mango, papaya.
Am coborât la Eroilor. Undeva, în fața mea, soarele căsca ochii peste Dâmbovița. Fusese una din primele nopți călduroase ale anului. Aerul din mașinile ITB era stătut și prăfuit. Transpiram vizibil. Am cumpărat sucul de ananas într-un pahar de plastic transparent și m-am urcat în autobuzul 136. M-am așezat pe unul din scaunele libere, atent să nu vărs lichidul gălbui, până sus, în deal, la Leu. Cele două sau trei pensionare ce mergeau, cel mai probabil, spre Piața Gorjului, una dintre cele mai ieftine din Bucureștii acelor vremi, m-au privit intens. Poate le era milă („vai, săracul, așa tânăr și deja cu analizele după el”), poate silă („transportul în comun nu este transport de analize, tinere”).
Paranteză. Cu de toate
Salut. Sunt Cristian și sunt nașul șaormăriei Dristor. Într-o seară din 1999, în calitate de președinte de asociație de locatari, am semnat aprobarea prin care la parterul blocului de la intersecția Mihai Bravu cu Camil Ressu urma să se deschidă un fast-food. S-a deschis. Cu plăcere.
Banii și berea studentului
M-am ales din mandatul de președinte de scară cu primele dividente depuse în țesutul adipos.
E destul de greu să așez cronologic ce s-a întâmplat între cele două momente, pe parcursul anilor 90. Ei, anii, n-au decât formal o scurgere coerentă, viețile noastre au fost și mai bulversate. Și dacă e să vorbim despre cârciumile tranziției, zig-zagul este obligatoriu.
Am făcut câteodată foamea, în studenție. Cine n-a făcut? Nu existau rată, nici tren direct din orașul părinților până la Petroșani și, mai apoi, București, ca să primim oala cu sarmale sau cârnații în borcan cu untură „pe mecanic” / „pe locomotivă”. Eram sărac, cei mai mulți eram săraci. În cazul meu, sărăcia venea la pachet cu o oarecare vină: renunțasem la facultatea începută înainte de 1989și începusem o a doua, nu se cuvenea să-i complic pe ai mei cu bani de buzunar peste ce găseau ei de cuviință să-mi trimită.
Dar nu neapărat din sărăcie am făcut foame, mai ales că am început devreme să muncesc.
Înainte de 89 vindeam marfă adusă de la sârbi, mai ales țigări. Imediat după, în primăvara lui 90, am fost câteva luni suplinitor de educație fizică la o școală din Șerpărie, un cartier fix cum îi și spunea numele al Petroșanilor. La nici 22 de ani și, pe deasupra viitor inginer, le tentai și pe elevele dintr-a opta, dar și pe directoarea adjunctă cu un picior în pensie. N-am stat mult, dar am descoperit o lume, acolo, care își petrecea deja timpul prin baruri, într-o vreme în care nu se punea problema interdicției vânzării băuturilor și țigărilor pentru minori, nici a deschiderii de cârciumi lipite de curtea școlilor.
Câteva luni mai târziu, când am ajuns la București, mergeam, uneori, sâmbătă dimineața în spatele Romexpo, unde le descărcam angrosiștilor saci de cafea din remorcile tirurilor, îi căram în depozite de unde îi încărcam la loc în dubițele buticarilor veniți din Argeș, Giurgiu sau Teleorman. Poate era și Dragnea printre ei, nu știu, nu-mi amintesc, munca cu cârca era prea captivantă pentru a mai vedea ceva în jur. Nu cred că mi-ar fi atras atenția, chiar dacă s-ar fi foit pe acolo, printre alți patroni mustăcioși sau burtoși de non-stopuri rurale.
Ne alegeam cu niște bani cu care ne plăteam câteva ore de distracție în discoteca R2 din Regie (pe locul căreia a apărut, la un moment dat, de o manelotecă).
Înainte de 89 vindeam țigări sârbești cui trebuie în Petroșani pentru un prânz cald la Casa de Oaspeți, hotelul și cantina partidului din centrul orașului. Un săpun străin sau un șampon de mere crude, una din piesele de succes ale micului trafic orăvițean cu fosta Iugoslavie, ne suplimenta și câteva cine cu bere de Hațeg sau vin, acasă la Vicky sau Maricica, cele mai tinere dintre bucătărese. Bine, vinul era „de surcele” – sticlele purtau denumirile unor podgorii celebre în vreme dar, cumva, în magazine era mai mult vin de, să zicem, Murfatlar decât putea Murfatlarul produce.
După 1990 am intrat în rândul lumii studențești: ne-am vândut nu de puține ori cartelele de cantină. Era vremea primelor băute cu berile pe care, până atunci, doar le văzuserăm în vitrinele shopurilor – acele magazine din vechiul regim în care plata se făcea în mărci sau dolari iar posesia valutei trebuia justificată în fața Securității (de cele mai multe ori nici nu apucai să bei berea cumpărată din shop, tovarășii cu ochi albaștri în civil te înhățau în drum spre casă iar în cel mai fericit caz scăpai dăruindu-l pe anchetator cu berea).
Nu mai știu cum se numeau brandurile românești de bere care au supraviețuit cât de cât după schimbarea din decembrie 1989 dar toată lumea și-a dorit să bea Tuborg, berea scandinavă care ne făcuse cu ochiul din vitrinele frigorifice ale shop-urilor. Așa că am primit cu toții Tuborg. Asta în prima studenție, aia neterminată, de la Petroșani, unde cele dintâi baruri au fost amenajate în pivnițele depozite de lemne ale fostelor blocuri sovietice, dar și la București, unde am început să vin odată cu minerii (dar nu împreună cu ei).
Procente și grade
Mutat în Capitală, am prins, la începutul celei de-a doua studenții, câteva contracte de operator de sondaje. Am umblat prin țară, mai ales prin Ardeal, la comanda unor institute demoscopice străine. Economiseam banii de cazare dormind în trenuri sau la prieteni studenți, în Cluj.
Amestecam criteriile de eșantionare cu bunăvoința oamenilor, în funcție de reacția subiecților stabiliți prin pasul sociologic. Sunam la ușile celor pe care trebuia să-i chestionăm. Unii se uitau suspicios la noi și ne trânteau ușa în nas. Le era cumva teamă să vorbească, nu aveau nici o idee cu ce se mănâncă democrația, libertatea de a avea o opinie. Fuseseră obișnuiți că doar Securitatea îți bate la ușă să-ți pună întrebări.
Alții, în schimb, dimpotrivă: mai ales când auzeau că venim de la București ne primeau în casă, ne așezau la masă și ne cinsteau cu o cafea și o horincă. Horincă de casă. Fiecare turdean are un neam la țară care are horincie. Iar turdenii sunt generoși și ospitalieri, v-o spun. Sunt oameni tare buni. Despre horincă nu mai vorbesc. Nu plecam chiar băuți, că ne încălzeau un laboș de mâncare, să putem bea și la următorii („vreți să-i sunăm noi să vă primească?”). Și-ntre timp ne descoseau ei. Erau nerăbdători să afle ce e nou la București. Dacă iese Iliescu, dacă Petre Roman e de încredere, ne-ntrebau despre Ion Rațiu, care era de-al lor, dacă vine regele sau ce ziare să citească. Nu aveau încredere în nimeni. „Lăsați-mă, că toți mințăsc!”.
Îmi cer scuze în numele colegilor de teren pentru unele rezultate irelevante ale acelor sondaje. Nu am avut nici o clipă intenția să manipulăm. Așa a ieșit. Atât s-a putut.
Prima cafea cu miros de libertate
Cea dintâi, cred, cârciumă fancy, cel puțin prima la care mă duce gândul, este așa numitul Bistro din Oravița. Fratele unuia dintre proprietari fugise în Germania, înainte de 89, unde a ajuns DJ într-o stațiune de la Marea Nordului sau Baltică, într-un club frecventat de vedete. A trimis, imediat după revoluție, tot ce s-a putut trimite necesar pentru a deschide un bar în orașul natal. Printre altele, și câteva fotografii de-ale lui alături de staruri ale naționalei de fotbal a Germaniei, proaspăt campioană mondială. Printre ei, Thomas Berthold.
Nu mai știu dacă Bistroul făcea și de mâncare. În micul burg baroc ascuns prin văile Banatului Montan, lumea s-a învățat târziu să ia masa în oraș. Înainte de 89 micul era ospățul în oraș. Eventual, o ceafă de porc cu cartofi prăjiți. Cârciumile nu era hanuri, era birturi. Se bea și se jucau cărți sau rummy. Bucătăriile bănățenilor au fost în mod tradițional inima vieții de familie, sprijinite pe șpaițul mereu plin (șpaiț = Speisekammer, în germană = cămară). Masa era un ritual și viața se programa în funcție de orele meselor principale. Ar fi fost o rușine și un păcat să arunci bani în târg pe mâncare gătită. O dezonorare publică a doamnei casei.
Nu îmi aduc, așadar, aminte dacă la Bistro se mânca ceva. Aveau, însă, beri străine. Cred că Grolschul austriac, alsacianul Kronenbourg (care rima cu un serial german la modă în 1990, „Moștenirea familiei Guldenburg”) și Dreher, importat de la unguri. Și, tot de la unguri veniseră pălincile de fructe la pet, printre primele ambalaje de plastic din industria băuturilor. Barack Palinka era hitul absolut. Pălinca de caise. O glumă a vremii: dacă în Ungaria comanzi barack, îți este adusă împreună cu o felie de pizza, pentru că doar românii sunt în stare să bea fără să mănânce nimic.
Hai să divagăm, puțin, din HoReCa în ospitalitatea neinstituționalizată. În Banatul Montan, curțile sunt închise în dosul caselor. Sunt înconjurate de clădiri și separate de ograda cu orătănii sau de grădină. Ajungi la ele trecând printr-o poartă mare, pe sub o boltă peste care trece prelungirea podului casei. Un fel de punte spre restul proprietăților. Acolo se trăgeau pe vremuri căruțele, acolo stăteau, mai târziu, parcate Daciile, să nu le plouă. De acolo se intra în coridorul ce dă în restul casei, trecând ca pe lângă altar prin fața sobelor mari, zise și sobele ăle bune, de la uliță sau socac, în care stau depozitate zestrea de perne, plăpumi și alendeloane a familiei lângă păpușile Arădeanca, față-n față cu o vitrină cu bibelouri, cristale de Bohemia și setul de farfurii primite de bunica, acum 100 de ani, la nuntă.
În camerele acestea nu intră și, în orice caz, nu doarme nimeni niciodată, cu excepția oaspeților. A goșcilor.
Pentru goșci sunt scoase Daciile de sub bolți și întinse mese – la nunți, la pomeni, la nigee (nedee sau rugă sau hram). În Banatul profund, în sat ești cu atât mai bine văzut cu cât ai mai mulți goșci dă nigee. Atunci se taie găina cea mai bună, se fierbe zupă clară cu tăițăi de casă din ea, se fac zarme în ceaun, multe, ca la popotă, și se taie, după caz, după așteptări, un purceluș sau chiar un porc. Între ele, pofta se întreține cu răchia proprie, din fructe proprii. Se iese la joc în centrul satului, se vine să se mânșe, se iese iar la joc, se vine la băut, se iese iar la joc și la urmă se culcă goșcii, că a doua zi trebuie iar să mânșe bine înainte de a pleca spre cășile lor.
Nun. Am făcut paranteza asta pentru a introduce bolta caselor din Banat.
Nimic nu stochează așa de bine amintirile cum o fac mirosurile. Ei, bine, nu am să uit niciodată aroma cafelei proaspăt făcute la espressor care umplea bolta sub care fusese improvizată terasa acelui prim bar orăvițean, Bistro (redenumit mai târziu în Casino și, ulterior, în Casablanca), și care concura străvechea Grădină de Vară, bomba moștenită de orășel din vremea când trăia într-o altă țară. Și ea, Grădina de Vară, era complet acoperită, dar nu de o boltă ci de coroana unor tei de-o vârstă cu veacul sau chiar mai bătrâni, și care înfloreau mereu prin ultima săptămână de școală de-ți suna alarma în toate simțurile, trezind hormoni isterici și dorul de-a pleca mai repede în vacanță de vară, pe Cheile Nerei, cu cortul.
Mirosea, la Bistro, în acele seri de vacanță de vară din anul 90, ca-n cele mai frumoase și irealizabile vise din vremea dictaturii ceaușiste, când răsfoiam cu jind catalogul Neckermann, varianta analog a Amazonului de astăzi. Era dureros să știi că tot ce e acolo, în poze, există dar nu poți comandăm nimic.
Acum, în 1990, mirosea, pe strada din dos a Oraviței, între unitatea de pompieri și liceul adolescențelor noastre, la Bistro la fel ca în Belgrad Kamenička, strada în pantă ce leagă autogara centrală a capitalei sârbe de piața agroalimentară Zeleni Venac. Era, strada aia, plină de prăvălii în care prăjeau și măcinau cafeaua pe loc. Iar noi eram la primele noastre ieșiri din țară, în Belgradul mirajului libertății.
Nu mai beau cafea de aproape un deceniu dar mirosul acela puternic, asociat cu deschiderea frontierelor, mă plimbă încă în timp, cu gândul între Belgradul sfârșitului de secol XX și prima cafenea a Oraviței.
Bistroul nu a lăsat nici o șansă vechilor birturi orăvițene. Bufetul Braun (după numele fostului gestionar), cârciuma Coroana (comuniștii i-au schimbat numele în Vânătorul dar n-au convins pe nimeni) sau Cabana 7 Brazi (refugiul liceenilor din anii 80) au pierdut startul și s-au stins. Grădina de Vară s-a prăbușit iar pe locul ei a apărut între timp o reședință, Coroana a fost cumpărată de un afacerist local ca să nu o cumpere altcineva și să nu-i facă eventual concurență, așa care a lăsat-o în paragină. Iar cabana e revenit în circuit după vreo două decenii, mai mult din ambiția unuia dintre liceenii anilor 80.
Baia comunală și nonstopul din stație
Perla neștiută a acelui început de tranziție a fost, însă, în Oravița copilăriei mele, vechea baie comunală imperială a orașului. Spațiul acela, ascuns într-o curte din dosul unei impozante clădiri cu iz vienez, a rămas nefolosit de prin anii 70. Imediat după revoluție a pus ochii pe ea o familie de mineri, tatăl și fiii. Făcuseră echipă, ani de zile, în subteranele minei de uraniu, de acolo de unde se ieșea la pensie după 15 ani de perforat frontul și împins vagoneții cu minereu. O echipă foarte bună, spun foștii colegi. Mereu peste plan, mereu bine plătiți. Chiar bine, inclusiv pentru „epoca de aur”.
La scurt timp după schimbarea din 1989, familia de mineri a decis să își deschidă propria cârciumă,. Probabil mai mult pentru a nu le mai plăti altora adaosul comercial. A pus ochii pe baia comunală și a închiriat-o. Chiar a reparat din instalații dar nu prea cred că le-a trecut cineva pragul cu gânduri de igienă personală. De fapt, nu le-a prea trecut nimeni pragul, ceea ce nu i-a deranjat deloc pe proprietari – aveau bani suficienți strânși din subteran pentru a-și asigura un rulaj constant. Până într-o zi când la ușa băii comunale a bătut o gașcă de rockerițe și rockeri. Au cerut refugiu și băutură contra cost și le-au primit. S-au trăit acolo vremuri prea faine ca să poată fi povestite iar ce s-a-ntâmplat în baia comunală rămâne în baia comunală.
Viața era, însă, în altă parte, acolo unde se strîngea lumpenproletariatul, în gheretele metalice răsărite în cele mai improbabile locuri. Deseori, acolo unde nu aveau voie să apară. În parcarea parcului copiilor din Oravița, aproape lipită de creșă și de grădinița cu program prelungit. Sau în dosul stației Reșița, colț cu strada Coștila, la capătul troleibuzului 76 din Bercenii Bucureștilor. Aveai impresia că unii dintre clienți chiar s-au mutat la mesele adăpostite sub streșinile de tablă ruginită. Erau acolo bătrâni rămași văduvi și pe care nu-i mai trăgea nimic spre dormitoarele înghesuite în care au strâns amintiri care în loc să le aline despărțirea le apasă singurătatea. Dar și primii șomeri ai neocapitalismului de cumetrie ce-și areăta colții pe marile platforme industriale. Drojdierii de serviciu erau cel mai primitiv barometru de opinie publică.
Băutura – toxic de proastă, fabricată în te miri ce distilerii încropite din lighene găurite și recositorite – era ieftină. Țigările – netimbrate, îmbâcsite de gudron și răsucite într-un fel de rebut de hârtie igienică – se vindeau la bucată. Se inventaseră caietele de datorii, haitele de câini își luau șuturi de la bețivanii veșnici iar în drumul spre casă pe aleile cartierului te însoțea duhoare de pișoar.
Unele au dispărut spre mijlocul anilor 90. Le-a dat jos un simbol al băutorilor, fost marinar ajuns primar general al capitalei.
Cârciumile cu ochi albaștri
Pe străzile Bucureștilor conviețuiau, la începutul anilor 90, rugină și cioburi de oglinzi. Chioșcuri cu trei-patru mese se învecinau cu vitrinele discret luminate ale unor interioare care copiau rețete văzute în vest de români întorși cu ceva bani după revoluție. Au intrat pe piață și primii îmbogățiți, pentru care investițiile minore în baruri și restaurante erau tentante pentru că se transformau repede în spălătorii de bani. Astfel de infractori mergeau mână în mână cu serviciile secrete desprinse din fosta poliție politică a lui Ceaușescu. Dar, cum aceste servicii intraseră ele însele în logica economiei de piață și a capitalismului, au început să se concureze între ele pentru a controla cât mai mult din spațiul public. Au apărut, astfel, barurile și terasele agențiilor secrete, mai ales prin zona centrală a Capitalei, pe străzi pe care cei mai trufași dintre les nouveaux riches ieșeau să vadă și să fie văzuți, să antameze vreo afacere sau să-și recicleze rezerva de amante. Acolo, florile de pe masă erau încă marca Philips, presărate cu microfoane de ascultare.
Pe terasa Anda, aflată pe locul actualului hotel Novotel, cel cu fațada vechiului teatru național, s-a petrecut, puțin după jumătatea mijlocului anilor 90, un episod ciudat de spionaj, în care mai mulți ziariști au deconspirat o Dacie a Doi și Un Sfert, serviciul de spionaj, pe atunci, al armatei, care fila o altă jurnalistă implicată în dezvăluiri despre importanți oameni politici ai vremii.
Probabil că vechii securiști de dinainte de 89 ale căror misiuni îi amestecau printre chelneri și bucătari, au rămas destul timp după revoluție pe poziții în mai toate locantele Bucureștilor. Se întâmplau în continuare lucruri interesante și dacă nu mai era partidul să fie interesat, dacă nici statul nu mai avea prea mult chef de șiut tot ce mișcă în țară, cei mai descurcăreți dintre foștii ofițeri sau colaboratori au știut să privatizeze, sub acoperire, spionajul. În fond, informația este putere iar puterea înseamnă bani. Căci a lor e România…
De la gherete non-stop la pivnițele literare
Asta, însă, nu a oprit lumea să învețe să iasă. Să iasă chiar altfel decât o făcuse până atunci, pe vremea lui Ceaușescu. Nu la Carul cu Bere, care, pe atunci, ajunsese o umbră a ce fusese cândva și nu semăna deloc cu ce a devenit acum. Nici la Capșa, care nu a mai putut niciodată atinge gloria interbelică. Cârciumi vechi dar și unele noi au recolorat timid orașul care parcă refuza să evadeze din vechiul cenușiu. Au apărut discoteci și baruri și puburi și cazinouri și primele fast-food-uri. Lumea ieșea la bere în Terminus sau la restaurant la McMoni’s, dansa în Spice sau în Vox Maris, după buget, descoperea amestecul împachetat în lipii numit șaorma în Sheriff’s sau Springtime („Bă, ce mișto arată, cică e a lui Țiriac”). Apoi a venit McDonald’s. Veniseră, în sfârșit, americanii! Se purta ținută de seară și se juca la ruletă în la Casa Vernescu, se dădea din cap în blugi sau fuste mini de piele, pe bere ieftină, în vechea și neschimbata rockotecă din Club A sau în pivnița de la Hard & Heavy. Chatiștii (poveste lungă, alt film) se întâlneau în fiecare seară de vineri pe terasa Andu de lângă Arcul de Triumf.
În centrul Capitalei, chiar vis-a-vis de Inter (rămas pentru multă vreme, etalonul HoReCa al Capitalei și arbitrul pieței damelor de companie), restaurantul Pescarul era locul în care se refugiau, între ședințele de sumar și ora de predare a edițiilor, cei mai rezistenți dintre jurnaliștii redacțiilor care fugiseră de la Casa Scânteii, devenită a Presei Libere. Alții se aciuiaseră la Izvorul Rece. Acolo, între două șprițuri de vară și o vodcă („O motorolă fără gheață, că o diluează!”) se inventau mari violuri, furturi legendare, crime odioase sau nașteri de pui vii pentru primele pagini ale primelor tabloide românești. Bețiile începeau de la prânz și se închideau când ospătarii, aceiași din vechiul regim, îmbătrâniți și conservați de atâția aburi de alcool amestecat cu fum de tutun, suiau pe mesele eliberate scaune, cu picioarele în sus, sau stingeau majoritatea becurilor din sală, semn că au chef să plece la casele lor.
Viața de noapte palpita, însă, în altă parte: la intersecția străzii Galați (azi Vasile Lascăr) cu Mihai Eminescu. Petrecerea – și chiar era petrecere în fiecare seară – începea abia spre miezul nopții, după ce Ștefan Iordache sau Radu Beligan își terminau reprezentațiile la Național, după ce Nelu Ploieșteanu își încălzea colegii lăutari iar Gheorghe Dinică se ridica de la masă cântând „Sunt vagabondul vieții mele” până ce toată lumea spărgea, plângând, sticle goale în capul bustului lui Lenin, rătăcit printre meniuri, draperii mai groase decât o cortină de teatru, pentru ca noaptea să nu tragă cu ochiul înăuntru, și mese puține, nouă la număr. Aici a rostit Dinică una dintre vorbele sale rămase în memoria colectivă fără să fi fost replică de film: „Țară mică, mese puține”. Fiecare dintre cei foarte mulți care au trecut prin cârciuma lui Dan Niculescu are propria sa versiune legată de contextul în care marele actor ar fi spus acele cuvinte. Fiecare poate jura că a fost, atunci, acolo. Nu am văzut niciodată cum arăta bucătăria (pot să jur că am mâncat unele dintre cele mai delicioase prânzuri în casolete de poliester de la numitele „La Babe”, în Casa Scânteii, o improvizație de bucătărie pe care nu ar fi autorizat-o nici cel mai corupt inspector sanitar – și mai trăiesc; la fel și Țuțu Condurățeanu, prietenul medicilor, care ni le-a scos în cale pe „babe”).
La Șarpele Roșu, pe care îl promovau primele radiouri private din București, porțiile erau mereu mai mari decât puteai duce, vinul casei era bun iar adaosul comercial la bere tolerabil. Costa mult nu din cauza lăcomiei patronului ci din cea a clientului care intra și uita să mai iasă până în zori.
Pentru cine nu gusta muzică lăutărească autentică (manelele nu apăruseră încă) ci prefera romanțe sau balade tradiționale românești, condimentate cu sufleuri franțuzești, noaptea continua la Jariștea. Scriitorii momentului se roteau pe la mesele celor două cârciumi. La Șarpele Roșu, unde era mai ieftin, veneau de bună voie. La Jariștea, unde prețurile erau mai pentru actorii străini ce filmau la Buftea, erau invitații micilor mecena ai vremii care sperau că, cinstind un artist, li se va lipi de etichetă un dram de cultură, un strop de intelect.
Și mai aveau ceva în comun cu literatura, Șarpele Roșu și Jariștea: primul s-a instalat în spațiul unei foste librării; al doilea a fost deschis de o bibliotecară.
Și, pentru că vorbeam despre scriitori: viața acestora se mutase din cantina Uniunii Scriitorilor în Groapă – subsolul (iarna) și curtea interioară a fostului Muzeu al Literaturii. Era, acolo, la cele 15-20 de mese, cea mai mare densitate de artiști din București. Unii confirmați, alții aspiranți. Scriitori, pictori, muzicieni – însoțiți de studenți sau muze, modele și dive-wanna-be înamorate de versuri nude, gruppies sorbându-și din ochi idolii. Camaraderia literelor, culorilor și notelor muzicale traversa generații, pendulând între respect și mojicii, pupături și mitocănii, bârfe și analize, cu momente de sublimă recitare sau cu desene spontane pe dosul notelor de plată.
Foamea studentului bucureștean
Bucureștii anilor 90 avea locuri pentru care merita să faci foamea, student fiind. Nu mult, doar cât să-ți ajungă banii pentru a sta ore în șir gură cască la decadența celui mai prăfuit și totodată trepidant oraș al sfârșitului românesc de veac. Iar dacă nu aveai de ajuns ca să te freci de intelectualii vremii, te mulțumeai cu prietenii și cu bombele.
Mâncam clătite de la Pop și Gică, ghereta non-stop de la gura stației de metrou Politehnica, vis-a-vis de complexul studențesc Leu (fosta școală de carde de partid „Ștefan Gheorghiu”), despre care se povestește că ar fi fost a fiului lui Alexandru Arșinel. De acolo ne luam berile sau vinurile pentru nopțile de vară pe acoperișul căminului. A apărut în primăvara lui 90, o piticanie de coșmelie metalică în care se vindeau bere și țigări la bucată; după prima vacanță de vară s-a lățit, făcând loc unei mici bucătării iar după încă un an avea și terasă, astfel că înaintea următoarei vacanțe, studenții din Leu începuseră să parieze dacă nu cumva or să apară și camere de hotel. Nu mai există. N-a dansat prea multe veri.
Mai furai o ciorbă la cantina din Leu, unde bucătăresele aveau momente de generozitate iar domnul șchiop care se ocupa de strânsul bonurilor de cartelele închidea ochii dacă pe tavă cărai două ciorbe în loc de una și un colț de pâine în plus.
Tot în Leu, într-o fostă gheretă de portar cu, probabil, ochi albaștri, cineva a deschis o mică bucătărie: specialitatea casei erau o ciorbă, mereu aceeași sau cu mereu același gust, și chiftele (din carnea tocată a cine știe cărui animal, condimentată bine să nu-ți pută) cu pireu. Pentru doi studenți, o porție era suficientă. Nici nu conta că pe mesele de metal acoperite cu un linoleum slinos, sarea din solnițe avea valuri, urme ale tuturor degetelor care trecuseră pe acolo în ultima oră, la fel cum în piața Matache găseai în solnițe firimituri de mici și grăsime scursă din cartofii prăjiți.
Cum ziceam, am mâncat dar am și supraviețuit. Iar banii puși astfel deoparte ne permiteam, vineri seara, o ieșire în Bar Bar, aproape de Piața Romană. Fum mult, fete de la ASE, bere ieftină. Drumul înapoi spre cămin, pe la crăpatul zorilor, era mai scurt decât părea la dus și, oricum, decât ar putea să pară acum. Și era obligatoriu ocolit, prin spatele Politehnicii, acolo unde a crescut, de la an la an, cea mai cunoscută, ieftină și îndrăgită cârciumă studențească din București, Shorley. A început vânzând bere în căminele din Regie. A cumpărat o dărăpănătură de patru pereți în spatele Politehnicii, într-o fundătură de uliță, unde fierbea ciorbă de burtă și prăjea ceva carne tocată (mici, chiftele, cârnați) cu improvizații de garnituri într-o bucătărie pe care, la vremea aceea, nimeni nu s-a dus să o caute de igienă. Atâta lume s-a învățat să mănânce și chiar să se îmbete acolo încât Shorley ăsta a reușit să își consolideze clădirea și să ridice și o sală de mese. A diversificat meniul, ceea ce l-a obligat să ocupe întregul trotuar cu mese, ba, la un moment dat, s-a mutat și pe cel de vis-a-vis. Acum are etaj și aer respectabil într-un cartier de blocuri nou ridicate, în care s-au mutat mediciniști străini cu taxe pe bani adevărați, nu ca bieții studenți români care își rupeau de la gură pentru o bere în bombele anilor 90.
N-am scris mai nimic despre partea de Ho din HoReCa. Probabil pentru că nici nu știu când s-a terminat comunismul în turismul românesc. Una din amintirile legate de dormitul într-un spațiu public este din 1995. Eram în concediu, la Costinești, erau gândaci peste tot, la Forum era covor de ei, se auzea cum trosneau când îi călcai, nu aveai cum să îi ocolești, chelnerițele nu se uitau dacă ai terminat de mâncat și-ți luau farfuria de sub nas de trebuia să strigi după ele că mai e ciorbă acolo. Într-o seară primesc mesaj de la redacție, să întrerup concediul și să plec corespondent de război în Croația. Am rezolvat cu plânsul doamnelor din viața mea, mama și iubita, am ajuns la București, am primit vreo 500 de mărci („Descurcă-te!”) și am plecat cu primul tren de noapte spre Zagreb, via Budapesta. La cușetă. După Ploiești vine controlorul. M-am ridicat și am dat cu capul într-un cui ce atârna din patul de deasupra. În scurt timp am simțit ceva cald prelingându-se pe tâmplă, pe obraz. Poate sunt eu ghinionist și a trebuit să plec rănit la război dar, cumva, acel cui sintetizează toate camerele de hotel din anii 90 de care îmi aduc aminte.
E drept, cumva, amintirile din anii 90 se amestecă într-un film difuz cu cele din anii 80 și, sincer să fiu, abia târziu, în noul mileniu, am descoperit primele forme de cazare cu bun gust. Dar, zău, student fiind, obișnuit cu viața din căminele prăpădite ale Bucureștilor, nu prea mai deranjau gândacii de bucătărie din cabanele de lemn de la mare în care, pe două bilete primite de la facultate stăteam câte zece, cunoscuți și nu prea. Oricum, nu aveai de unde să știi dacă a doua dimineață te vei trezi lângă cine te-ai culcat. Și oricum nimănui nu cred că i-a păsat de asta vreodată.
Între timp am și verificat: pe locul fostului Șarpele Roșu există, de vreo 15 ani, o groapă. Mulțumesc, București.