Cezar Ioan este unul dintre cei mai vizibili și influenți jurnaliști de vinuri de la noi, inițiator vinul.ro și autorul best-sellerului editurii GastroArt – Connaiseur fără ifose, tot ce ai vrea sa stii despre vin si ceva in plus. Omul ăsta a adus organizat Revoluția Pleșcoi, a primit premiul Radu Anton Roman, a inovat o mulțime de treburi în industria de vin de la noi. Ideea e simplă: dacă mă apuc amu să scriu câte lucruri mă leagă de Cezar ar trebui să inaugurez o rubrică Anii ’15-’20 și să o scriu singur. Împreună (+ Chef Nico Lontras) am organizat Congresul de Gastronomie și Vin (trei ediții, cu pauză de Covid), am inițiat Legea Ziua Națională a Gastronomiei și Vinurilor din România, Gala Gastronomiei și Vinurilor, niscaiva conferințe pe teme de identitate gastronomică națională & co.
’90: anii fără ifose, fără așteptări nerealiste și cu tone de Jidvei
Amintirile despre ceva – orice! – din anii ’86-’90 pare-se că-mi sunt depozitate undeva la sertărașul cu vinovăție. Probabil din cauză că intervalul a coincis cu liceul, pe care l-am absolvit asortând sârguincios berea cu diverse patiserii (mostly merdenele) la plăcintăria din Piața Mare a Buzăului, vizavi de restaurantul (cred) Dealul Zorilor (îmi pare că numele avea mai multă legătură cu ora la care începeau libațiile acolo, decât cu celebra zonă viticolă din Dealu Mare).
Băiatul de plăcintărie care se îmbăia o dată pe săptămână, fiindcă atunci își permitea
Am o vagă amintire despre un băiat semi-homeless, foarte amabil și muncitor, cu care gașca mea era foarte apropiată atunci, fiindcă venea zilnic să dea o mână de ajutor plăcintăreselor, să strângă halbe și să întrețină conversația cu “clienții casei”, “zilnicii” – printre care mă număram cu (discutabilă) onoare. Mai spăla tăvi, mai spăla halbe, mai ajuta la zugrăvit – și-așa își câștiga pâinea și niște bănuți din care avea grijă să păstreze câțiva, ca să meargă odată pe săptămână la baia publică din oraș. L-am admirat sincer.
Dar, ca să explic de ce mă duce gândul la anii ăia “de dinainte de ’90): nu cred că poate cineva înțelege anii ’90 dacă nu știe ceva-ceva despre cei de dinainte. Pâinea era disponibilă doar “pe cartelă” (se distribuia prin întreprinderi către oamenii muncii, avea indicată cantitatea zilnică la care familia respectivilor avea dreptul, stăteai la coadă când “se aducea pâine” și, când o luai, vânzătoarea îți tăia ziua cu pixul din calendarul tipărit pe cartelă). Berea se găsea rar și avea termen de garanție de vreo 11 zile (data expirării era menționată prin perforarea marginilor etichetei din hârtie ordinară care se dezlipea mereu, unde erau înscrise luna și zilele ei. Uneori, avea gust de ulei, fiindcă sticlele se refoloseau fără să fie foarte bine spălate). Când “se băga” (comercializa) bere la halbă undeva – dacă avea pile – te puteai duce cu o sticlă sau un bidon (nu existau PET-uri) să-ți iei o cantitate mai mare. Beam mult vinars Drobeta și Dorobanți, vermut Ciociosan și vin la bidon, “de la Stațiune” (de cercetări viticole). Pentru că se găsea foarte rar carne, orășenii ajunseseră să facă sarmale din conținutul puținelor salamuri disponibile (cu mult soia și cu zgârciuri) învelit în foi de varză murată; șnițelele se făceau din carne la conservă feliată (cred că erau conserve de pe vremea războiului din Coreea. Sau cel de Independență). Populația obișnuită mânca acasă, și nu întotdeauna foarte bine, fiindcă lipseau ingredientele de bază. “La local” se ieșea doar la câte o nuntă mai simandicoasă, în sejurul anual la mare ori la munte, achiziționat de regulă prin sindicat (și unde, apropo, se mânca “pe serii”, cu orar fix pentru mid dejun, prânz și cină, și unde trebuia să dai ospătăriței un tips în prima seară și să-i primiți altul la final de sejur, dacă voiai să te asigur că-ți aduce și carne în ciorbă în cele 12 zile de vacanță).
Suc TEC la PET, bile de gumă la bucată și franzela turcească din care făceai un bulgăraș cât o minge de tenis
Cele de mai sus fiind scrise, hai să ajung și la subiect. Ianuarie – septembrie ’90 i-am făcut la coadă la dozator, să beau sucuri acidulate cu arome fantasmagorice pentru mine – papaya, mango, kiwi. Mergeau bine cu vodcă sau palincă ungurească cu gust de gumă de mestecat. Nici nu știu cum a trecut bac-ul, dar a trecut. Guma de mestecat de care zic când vorbesc de “boroțpolinca” ungurească (probabil Baracz Palinka era forma corectă) era monedă forte la școală, la schimb cu țigări sau cu diverse avantaje gen copiat la teză. Practic, orice persoană sub 18 ani fleorcăia gumă de mestecat de dimineață până seara. De mâncat, se mânca multă pâine turcească – cu parizer: de mărimea unor franzele obișnuite, produsă în niște cuptoare cu bandă transportoare cu găurele, care se imprimau pe “talpa” pâinii, miroseau îmbătător și generau cozi de zeci de metri și certuri – “să se dea doar câte două, să se-ajungă la toată lumea”. Erau niște mizerii de neînchipuit franzelele alea – dacă le strângeai în pumn când erau proaspete, făceai o bilă care nu depășea diametrul unei mingi de tenis de câmp, iar dacă se uscau deveneau casante, ca bezeaua. Habar n-am ce dracu’ puneau în ele, dar trebuia să le mănânci fierbinți ca să te saturi, și se puneau ghem în stomac – și sunt sigur și azi că mare parte a bolilor de stomac de după ’90 li se datorează.
A sosit ziua dreptății, ziua sfânt-a libertății! Sandviciurile de la Cordan și ciorbele de burtă de la Shorley
În octombrie ’90, am venit la “facultă, în Bucale” (facultate în București), și am descoperit sandviciurile de la cele 2 chioșcuri Cordan de la ASE, pe colțul cu Dorobanți: o pâinișoară un pic mai subțire decât bagheta, lungă de vreo 15 cm, cu o despicătură pe lung, unde erau introduse cu dibăcie două felii de cașcaval și 2 de șuncă presată, se turna ketchup și se încălzeau la cuptorul cu microunde. Nu mai știu azi cât costau, dar știu că aș fi putut mânca vreo 10 odată (dac-aș fi avut vreodată bani suficienți). Visam la sandviciurile astea, băleam numai cât auzeam e ele, lăcrimam – erau un chin de nedescris. Acasă, în chiriile în care am locuit (în afară de Ferentari, Rahova, Dorobanți și Balta Albă cred că am stat peste tot în București în anii ăia) mâncam ce aduceam de la părinți și, când se termina (repede, de obicei) mâncam cartofi prăjiți cu brânză și / sau ouă ochiuri. Tone am mâncat! Tone, fără exagerare. Cartofi dimineața, cartofi la prânz, cartofi seara.
Până când am început să câștig banii mei, prin ’92-‘93! Atunci am descoperit Shorley, pe o alee care leagă podul Grozăvești de curtea Politehnicii: mai întâi o căsuță amărâtă cu două camere și-o curte cu pietriș, apoi hardughia cu etaj și scară monumentală cunoscută de la finalul anilor ’90. Am stat mai mult la Shorley decât la facultate, până în ’94, când am terminat. Ciorbă de burtă. Ciorbă de burtă și 3 mici. 3 mici cu cartofi prăjiți cu brânză rasă. Mereu, ca un leitmotiv, și câte patru beri. Uneori, când “ne ținea” buzunarul, se mai adăugau și “trei baterii de Jidvei cu apă minerală”. Papanași. Tot atunci am mai descoperit terasa – Brusturet?!?. Bucegi?!? – de vizavi de liceul Iulia Hașdeu, pe Ferdinand: cârnați proaspeți de casă, cu cartofi prăjiți și castraveciori murați (în saramură, normal). Și alte tone de Jidvei.
S-a deschis “Pui de urs”, pe aceeași stradă cu Shorley – și de prin ’96-’97 am trecut la finețuri: Valdostana (nume despre care am crezut cu sinceritate până prin 2000 că provenea din țigănește sau din ceva dialect al Indiei); Pfeffersteak cu sos de cognac; eterna ciorbă de burtă; cârnăciori oltenești tăiați la 3-4 centimetri și crestați să facă “floricică”. Mult mujdei. Practic, la orice. Tot cu Jidvei sec. Cisterne. Și multe chifle proaspete – “pânișoare”, cum le zicea o cunoștință din Chișinău – cu smântână.
Pe la finalul deceniului, am trecut la grătarele cu salată de roșii și micii cu cartofi prăjiți de la o terasă de cartier de pe Avrig – nu-i mai știu numele, dar știu că patronii au deschis apoi, alături, o cârciumă de fală, cu plăci ca marmura pe jos și cu etaj. Jidvei. Jidvei. Jidvei.
Despre Thalia Tineretului – cu șnițel “a la Romana”, “Pui a la Veronese”, Quesadilla cu sos rancher și vinuri de Recaș, într-un episod viitor, dedicat anilor ’00. Am luat 12 kile acolo, și nu-mi pare rău de niciunul.