Spre deosebire de toți ceilalți contributori la această Antologie de amintiri gastronomice, pe Andrei Mihail, autorul textului de față, nu îl cunosc deloc. Faptele stau chiar așa: mi-a scris pe mesageria privată de la Gastroart ca să ne felicite pentru demers și din două mesaje am conchis că primim cu interes și drag texte pe “adresa redacției”. Campania noastră e fix despre asta: amintiri, nostalgii, dar care să reliefeze peisajul gastronomic din acei ani despre care nu se scrie destul. Mulțumim.
Hai, treziți-vă odată că pierdem masa, țipa maică-mea prin ușa camerei de hotel în care bătea tot mai disperat de vreo cinci minute. Nici eu, nici Cristi, unul dintre cei mai buni prieteni ai copilăriei mele, cu care împărțeam camera în vacanța aia, nu aveam niciun chef în dimineața respectivă de eternul mic dejun de la restaurantul Hotelului Oltenia, unul dintre alea înalte din capătul Olimpului. Nu prea muream noi în general după feliile de salam Victoria, care părea făcut dintr-un amestec de gunoi și grăsime, după roșiile insipide, cu brânză cu textură vag buretoasă, sau după lichidul cu aromă de spălătură de cârpe care se voia ceai de tei pe care le serveam zilnic la restaurantul hotelului, neapărat până în ora 10. Pe 23 iunie 1998 însă, dorința de a „servi” micul dejun la hotel era cu atât mai mică.
Gooooollllllllll, am țipat cât m-a dus gâtul, năvălind pe palierul hotelului, după ce Dan Petrescu a strecurat mingea printre picioarele lui David Seaman în minutul 90 a ceea ce avea să devină ultima victorie a României la un Campionat Mondial de fotbal. Golul lui Petrescu a învins Anglia și a scos în stradă sute de mii de oameni prin orașele României. Pe scara hotelului lumea înnebunise. Se țipa, se cânta, se înjura Anglia. Înapoi în cameră, unde văzusem meciul cu tatăl vitreg al lui Cristi și cu un prieten de-al lui, mare dezastru. Pe jos, covor de coji de semințe sparte la nervi care au depășit de pe la jumatea primei reprize capacitatea cornetelor de hârtie în care le scuipam civilizat când intrau echipele în teren. Vreo două pungi parțial consumate aterizaseră după televizorul luat la țintă când ne-a egalat Anglia. Garnitura, sticlele de bere goale consumate, în mare parte, de adulții din cameră. (În mod normal, mi-aș cere scuze femeilor care au trebuit să curețe jegul a doua zi. Dar o să pun în balanță replicile acide primite când ai noștri ceruseră un nou sul de hârtie igienică – nu aveți dreptul decât la unul pe săptămână pe cameră – sau alte doleanțe minimale pentru curățenia locului, ca să jucăm la egalitate). Ca toată România, am ieșit în stradă. Între Olimp și Neptun s-au strâns câteva sute de oameni cu care am cântat și am băut mult în noapte. La 13 ani, beția, încurajată semi-conștient de adulții care uitaseră să ne supravegheze, a venit după un număr redus de beri, dar cu o mahmureală atroce a doua zi când trebuia să prindem masa de dimineață.
Îmi amintesc bine micul dejun din dimineața aia tocmai din cauza mahmurelii care făcea și mai insuportabile aceleași ingrediente grețoase pe care hotelul te forța să le consumi, la program, de fiecare dată. Zilnic, orarul concediilor trebuia gândit în funcție de micul dejun și de seriile în care erai repartizat la prânz și la cină. În ‘98, noi am prins seria de la ora 1, o mare victorie a unei ore în plus de stat la plajă dimineața. În umbra acestei restrânse flexibilități, bălăceala de dimineață, mersul la jocuri la Arcade-ul din Luna Park, plaja de după-amiază sau ieșitul de seară se conformau orarului de masă impus de biletele luate de ai noștri încă de prin februarie. Mereu, în intervalul fix stabilit de hotel, trebuia să te prezinți la restaurant pentru masă; altfel îți pierdeai rândul. Într-o perioadă în care banii de concediu erau ceva mai puțini, la fel ca posibilitățile de a mânca decent prin stațiune, ratarea mesei nu prea era o opțiune.
Regularitatea asta a meselor zilnice este una dintre senzațiile cele mai puternice care mi-au rămas din vacanțele anilor ăia. Eram în vacanță, sătul de programul repetitiv din timpul școlii. Aici trebuia să fie altfel. Voiam să mă trezesc la cât aveam chef, să mă bălăcesc după pofta inimii și să ies prin stațiune fără grija de a fi undeva la o anumită oră. Masa „obligatorie” se punea de-a curmezișul vacanțelor mele ideale. Simțeam cum îmi omoară autonomia și agency-ul (evident o reinterpretare conceptuală ulterioară a unor păreri mult mai brute pe vremea aia), obligându-mă să fiu zilnic la hotel la aceleași ore. Ai mei, însă, au rămas cu o senzație diferită.
Varianta de a mânca la restaurant, apărută în familie spre finalul deceniului, a fost o îmbunătățire importantă prin comparație cu vacanțele de la jumătatea anilor ‘90. Maică-mea îmi povestea că atunci masa la restaurant era un lux pe care și-l permiteau o dată sau de două ori pe concediu. În rest, pregătea mesele în balconul camerei din ingrediente aduse de acasă sau cumpărate de la magazinele din stațiune. Dimineața era simplu: un triunghi cu brânză topită, niște felii de salam, ceva pâine cu margarină și gem făcut de bunică-mea, totul stropit cu ness sau ceai la fierbător. La prânz, însă, se complicau lucrurile. Dacă în ‘98 maică-mea avea luxul să vină de la plajă direct la restaurant, prin ‘95 trebuia să revină mai devreme la hotel ca să facă de mâncare. Pentru asta, era esențial primusul cumpărat de bunică-mea într-o excursie în țările prietene prin anii ‘70. În balcon, pe ochiul micuț de aragaz sub care se aprindea o flacără care consuma gazul dintr-o butelie de camping reîncărcată, maică-mea se chinuia să diversifice meniul cu ce îi permitea infrastructura de bucătărie deficitară a spațiului. În mare, se concentra pe preparatele care se puteau fierbe. Pastele cu brânză erau apogeul bucătăriei au balcon. Altfel, micuțul aragaz mai folosea la fiert câte un ou sau cartof pentru diferite salate.
Seara era mai light. Terminam resturile de la prânz, pe care le mai asezonam după aia, când ieșeam prin stațiune, cu un porumb fiert sau copt de la vânzătorii ambulanți. După cum ziceam, foarte rar ne așezam la o terasă în vremea aia. Dincolo de opțiunile limitate și de puținii bani disponibili, încrederea alor mei în igiena bucătăriilor era sub nivelul mării. Țin minte că o dată, tot trăgând de ai noștri să ne cumpere o pizza, haute-cuisine-ul suprem pentru copiii vremii, am aterizat la o terasă din capătul Neptunului. Îmi amintesc că era La Calul Bălan, dar aici e posibil să mă înșel. Am devorat cu toții rapid feliile a ceea ce meniul numea pizza, deși realitatea ar fi fost mai aproape de „aluat vag copt, cu resturi din bucătărie”. Evident, părinții au poftit și ei. A doua zi, stomacul fiecăruia părea că explodează; până ne-am revenit, vreo două zile de concediu au fost compromise între wc-urile din camere și lâncezeala din paturi. După episodul ăsta, neîncrederea în restaurante a crescut exponențial; mâncarea din balcon era nu doar mai ieftină, dar și preparată în condiții sanitare controlate.
În contextul ăsta intuiesc că au apărut diferențele între percepția mea și a prietenilor de aceeași vârstă cu care mergeam în concedii asupra upgrade-ului spre restaurantul hotelului și cea a părinților noștri. Pentru adulți era eliberare; pentru noi, constrângere. În plus, nu e ca și cum mâncărurile peste care dădeam zilnic la hotel erau vreun vis. Practic, mâncarea era proastă și la program. Nasol. Meniul de la prânz varia relativ de la o zi la alta, deși nu îmi amintesc ca diferențele să fi fost neapărat perceptibile la nivelul gustului. Zilnic aveai de ales între vreo două opțiuni care se schimbau (oarecum) a doua zi. Felul 1, felul 2 și desert. Problema era că între ciorba de văcuță de azi și cea de legume de mâine nu îți dădeai seama exact care e diferența. În prima părea că cineva aruncase câteva cuburi de carne de vită în toată oala (le-am găsit rar); a doua zi, cel mai probabil, era terminată zeama care rămăsese după ce porțiile cu carne fuseseră consumate. Irelevant, până la urmă, că tot gust de cretă aveau amândouă. La felul doi la fel. Azi aveai ceafă de porc cu piure, mâine pui cu pilaf. Piureul mai mergea cât de cât, dacă nu îți păsa de consistența mâloasă, dar pilaful era saturat de ulei de cele mai multe ori. Evident, desertul era din aceeași categorie. Într-una din zile am primit o amandină a cărei crustă era atât de tare încât a trebuit să o tai cu cuțitul. Îmi amintesc că cineva de la masă glumea spunând că îi e frică să încerce să o mănânce cu lingurița, de teamă să nu o îndoaie și să i-o pună chelnerul pe nota de plată a camerei.
La fel de nasol era că, în meniu, pe lângă opțiunile astea standardizate pe care le primeai în biletul de concediu, aveai varianta să comanzi pe bani și alte feluri de mâncare care, pe hârtie cel puțin, păreau ceva mai acceptabile. Când aveai în față prânzul standardizat, ciorba de burtă, pizza, cartofii prăjiți cu brânză sau cordon bleu-ul (cu variantele vernaculare gordon bleu, bleau sau bleo) vecine din meniu păreau mâncăruri de înaltă clasă. Din păcate, nu prea ți le permiteai, iar ai mei acceptau destul de rar să cheltuiască banii pe așa ceva. Bugetul pe mâncare fusese „spart” în biletele de vacanță, cheltuielile extra trebuiau scăzute din alte părți.
Serviciile erau ca mâncarea. Restaurantele miroseau a ceea ce azi aș numi cantină ieftină. Mesele erau acoperite cu fețe albe la origine, de pe care puteai să citești de multe ori opțiunile culinare ale celor care mâncaseră acolo în zilele trecute. Probabil, pentru unii, detergenții ăia din reclame, care albeau perfect fețele de masă pătate după mari chermeze, erau un fel de vis de neatins, cum erau pentru noi Action Man-ii pe care îi vedeam în publicitatea de pe Cartoon Network. Olimpul hotelier al anilor ‘90 nu îi descoperise. Ospătarii acri, îmbrăcați în cămăși albe pătate de ulei ca să se asorteze cu pilaful și cu fețele de masă, se mișcau greu și fără chef, încercând să fenteze orice efort neesențial. La un moment dat, în timp ce mâncam felul doi, mamei lui Cristi i-a scăpat furculița pe jos. L-a rugat pe chelner să îi aducă alta curată. Acesta a luat furculița și s-a dus înspre dulapul cu tacâmuri dintr-un colț al restaurantului ca să aducă una nouă. Deodată, însă, parcă din senin, soțul ei a sărit de la masă și a început să urle nervos la chelner. Ne-a luat câteva secunde bune să ne dumirim care e problema. Neavând nici o furculiță curată în dulap, chelnerul luase una folosită dintr-o altă farfurie și o curăța de zor cu o cârpă, ca să îndepărteze urmele folosirii anterioare. Ghinionul lui a fost că de data asta fusese văzut și ceea ce probabil trecuse neobservat de multe ori înainte se terminase acum cu un scandal.
Deși nu am experiența deceniilor anterioare, cred că în anii ‘90 am trăit ultimele zvâcniri ale turismului de stat de pe litoral. Decăderea unur structuri care se zbăteau între austeritate și corupție se simțea puternic în stomac, din amintirile copilăriei mele. Totuși, chiar și atunci, în pereții decojiți și mirosurile dubioase ale restaurantului hotelului Oltenia (reprezentativ, bănuiesc, pentru genul ăsta de unitate), puteai să citești un trecut modern după standardele vremii în care clădirile se născuseră (din nou, o interpretare adultă, care amestecă subiectivitățile amintirilor cu vizitele ulterioare și filmările de arhivă pe care le-am mai urmărit). Sălile de mese erau mari și luminoase. Terasa restaurantului dădea direct spre marea de care o despărțea o faleză scundă acoperită de iarbă și arbuști. Arhitectura restaurantului, conectată direct la hotelurile pe care le deservea, ar strânge multe like-uri pe paginile care suspină azi nostalgic după clădirile de beton cu forme ieșite din comun. Nu mai spun că, de aici, drumul spre plajă trecea pe esplanada complexului Amfiteatru-Panoramic-Belvedere, cu formele arhitecturale, terasele, cofetăriile și restaurantele, care pentru copilul de pe vremea aia păreau teleportate din filmele americane. O formă de turism de masă, mult mai accesibil decât cel de azi (în 2016 mai mult de jumătate de români nu au plecat în concediu din motive financiare), dispărea în privatizările și locațiile de gestiune care au mutat la privat proprietatea stațiunilor. Tranziția anilor ‘90, înrădăcinată în austeritatea ultimilor ani de comunism, se gusta direct din farfuriile parțial degresate ale Hotelului Oltenia din Olimp.
Anul trecut am trecut pe la restaurantul hotelului Oltenia să văd care mai e treaba pe acolo. Mă întorceam din Bulgaria, aveam ziua în față și, lovit de nostalgie, m-a apucat curiozitatea. În 2019, locul era părăsit și dezolant. Cu toate asta, privind prin geamurile sparte ale clădirii, amintirile negative se amestecau în viteză cu emoțiile pozitive pe care mi le provoca revizitarea locului. E ceva ciudat la amintirile astea pe care, sunt sigur, le trăiesc mulți din generația celor născuți ca mine în anii ‘80. Obiectiv, experiența personală suprapusă peste informațiile factuale pe care le-am tot adunat despre începuturile capitalismului românesc îmi spun că am trăit niște vremuri pe care nu le-aș mai dori nimănui. La nivel culinar, azi nici nu m-aș atinge de ceva similar cu mâncărurile alea, iar un restaurant precum cel de la Hotelul Oltenia ar avea un scor atât de mic pe TripAdvisor încât ar fi evitat și de câinii maidanezi ai stațiunii.
În același timp, nu pot exclude nici emoția nostalgică pe care mi-a produs-o revizitarea locului. Sigur, parțial este explicată de o copilărie mult mai lipsită de griji decât stresul vieții adulte (deși cred că o explicație personală mai bună are la bază golul lui Dan Petrescu și starea aia de exaltare a victoriei obținute în ultimele minute ale unui meci important, pe care doar un suporter a trăit-o). Dar doar parțial. Cred că cealaltă parte a explicației stă în experiența unor concedii care, în umbra mâncării proaste și a hotelurilor insalubre, erau mult mai puțin dominate de comercialismul de plastic lipsit de familiaritate al stațiunilor de azi. Evident, atunci aș fi spart toată averea familiei în arcade-urile de la intrarea din Luna Park sau în cheeseggburgerii de la Spring-ul din Neptun. În același timp, acum parcă îmi e dor un pic și de plajele pe care încă mai puteai să îți pui prosopul fără să te gonească concesionarii sau de după-amiezile mai puțin stimulate de zgomotul, reclamele și culorile consumului. Sau, după cum spune antropologa americană Katherine Verdery, nostalgia parcă îmi vorbește mai mult despre prezent decât despre trecut. Din ea ar fi la fel de important să ne dăm seama în ce fel ne dezamăgește prezentul, fără să ne limităm doar la un soi de psihologizare a proceselor prin care ajungem să ne idealizăm trecutul.
Andrei Mihail