Cel de al doilea text ieșean din seria de amintiri gastronomice din anii ’90 vine de la Andreea Marc (andreeamarc.ro). Pe Andreea am cunoscut-o de curând la un pahar cu vin pe terasă la Blid Locantă Românească și, cu toate că nu am stat foarte mult de vorbă, pare că sângele de moldoveni al ambilor nu se face nici apă și nici spriț și ne înțelegem de minune. Poftă la citit
Cozi de vită pe sub mână, un bulz al naibii de fierbinte și pizza cu doi z
- Du-te în piață, spune-i omului de la tarabă că te-am trimis eu și cere-i cozi de vită!
Asta mi-a spus bunică-mea la un moment dat, o femeie elegantă, mereu aranjată și îmbrăcată tot timpul în deux pieces, pe care o cunoștea tot orașul. Îi spuneam „mama”, așa cum îi spunea toată lumea din Huși, orașul în care am copilărit la bunici. Fusese șefă de alimentară pe vremea lui Ceaușescu, ceea ce nu poate să însemne decât că am dus-o destul de bine la capitolul mâncare în copilăria mea.
Acum, revenind la momentul cu pricina, pe lângă faptul că habar nu aveam că acele cozi de vită erau o „delicatesă”, mi-era al naibii de rușine să mă duc la un om, să îi cer cozile vieții și să îi zic că vin din partea bunică-mii. Și acum am fix aceeași problemă. Înmulțiți cu 100 și imaginați-vă cât de groază îmi era să fac asta pe vremea când eram copil. Dar nu puteam să deschid gura și să zic NU în fața bunică-mii. Bine, nimeni nu putea. Era una dintre acele femei hotărâte, respectate și apreciate și pur și simplu nu puteai să îndrăznești să-i spui NU.
Așa că mi-am luat toată rușinea după mine și m-am dus în piață. Dar n-am putut să îi zic omului că sunt „nepoata lui doamna Lili” și că m-a trimis ea acolo. I-am dat binețe, l-am întrebat dacă are cozi de vită, omul a zis NU, iar eu am plecat resemnată spre casă. Când am intrat în apartament, „mama” s-a uitat la mâinile mele goale și m-a întrebat unde sunt cozile de vită. I-am zis că nu mai sunt, așa că mi-a aruncat o privire fulgerătoare, a făcut o pauză cu cea mai apăsătoare liniște, apoi m-a întrebat: „I-ai spus că te-am trimis eu?”.
Orice pentru doamna Lili!
Și atunci am îndrăznit să îi spun atât „NU”, cât și că mi-e al naibii de rușine să îi spun omului că m-a trimis ea. Atunci „mama” a zis să mă duc înapoi în piață și a mai trimis pe cineva cu mine, ca să se asigure că de data asta cer ce trebuie. Evident că nu am cerut eu, ci fata care a mers cu mine, mult mai mare și mai îndrăzneață decât eram eu pe vremea aia. Conversația a fost cam așa: „Bună ziua! Ne-a trimis doamna Lili la dumneavoastră. Ea e nepoata ei. Aveți cumva cozi de vită?”.
Și în momentul ăla, omul se luminează la față, ne dă cel mai larg zâmbet pe care îl avea la purtător, pe mine mă privește drăgăstos și pac! scoate de cine-știe-unde o tavă cu faimoasele cozi de vită, care mi-au mâncat mie sufletul. Ni le arată ca pe un trofeu râvnit de toți muritorii de rând și zice: „Bineînțeles că am. Orice pentru doamna Lili!”.
Așa că eu mi-am dat ochii peste cap, am scos niște fum pe nas și mi-am jurat în clipa aia că voi face tot ce-mi stă în putință să mă știe și pe mine lumea și să nu mai trebuiască să mai zic vreodată cuiva că m-a trimis X sau Y, ca să obțin ce vreau. Mai trebuie să mai spun că și acum îmi zvâcnește un pic un ochi când aud de cozi de vită?
Plăcinta fierbinte mâncată pe prispă, după munca în vie
Dar să lăsăm cozile de vită și să povestim un pic despre mâncărurile acelea delicioase, care mi-au făcut copilăria și tinerețea mai frumoase. Ambii mei bunici găteau mult și o făceau dumnezeiește. Și acum salivez și am în fața ochilor acel bulz pe care mi-l prepara bunicul meu și pe care îl muta repede dintr-o mână în alta, pentru că era fierbinte rău. Lui îi ziceam „tata”. Iar toată lumea îi zicea „nea` Ghiță”. Era unul dintre cei mai respectați croitori și cei mai iubiți oameni din oraș. Și era omul care îmi hrănea nu doar stomacul, ci și sufletul, cu bunătatea lui și cu poveștile nesfârșite de viață.
Țin minte că parcă se întreceau amândoi în mâncăruri, care mai de care mai savuroase. Dar câteva dintre ele au rămas pe veci în sufletul meu: bulzul de care ziceam mai sus, caimacul de pe laptele fiert, bucățile de pâine ruptă cu mâna savurate cu miez de nucă, mămăliga bunicii în care amesteca două ore pe ceas, pipota cu smântână și roșii proaspete (încă e felul meu preferat), ligheanele imense pline ochi cu cornulețe, piersici de casă, biscuiți șprițați, minciunele și eternul salam de biscuiți. Nu lipseau nici prăjiturile din comerț, fie că le mâncam acasă, fie că le savuram direct în cofetărie, alături de un suc de la dozator. Și, bineînțeles, nu lipseau strugurii din via bunicilor, la fel cum nu lipsea de pe masă carafa cu vin. Din aia eu nu beam, evident, copil fiind. Dar am crescut cu acest principiu cum că mâncarea e mai bună cu un pahar cu vin alături. Și de muzica nelipsită de la pick-up.
De la bunici îmi mai aduc aminte cele mai delicioase plăcinte cu brânză pe care a putut vreodată să le dea Pământul ăsta. Să vă povestesc! Avea „tata” o soră. Locuia la casă, aproape de via noastră. Și de fiecare dată când terminam treaba la vie și plecam spre casă, ne opream pe la ea. Și de fiecare dată ne aștepta cu plăcintele alea calde și nemaipomenit de bune, de înghit și acum în sec și îmi aud papilele cum plâng de dorul lor. Să stai desculță, cu picioarele în iarba din grădină, cu fundul pe prispă și să mănânci în tihnă plăcinta aia caldă cu brânză, după o zi în vie, de abia aia era fericirea adevărată.
S-o ținem tot într-o petrecere! Și o poveste cu untdelemn
Nici în Iași, la ai mei, n-am dus-o prea rău. Ai mei au fost tot timpul, dar mai ales în anii `90, petrecăreți cu acte. Era obiceiul ăsta să fie petrecere în fiecare seară, fie că veneau oameni la noi, fie că mergeam noi la ei, fie că ieșeam la restaurant. Îmi aduc aminte că venea mama de la birou și imediat ce ajungea acasă se apuca de pregătit feluri și feluri de mâncare. Apoi casa se umplea de oameni, adulți și copii deopotrivă, se punea muzică la pick-up, se întindea masa și se începea petrecerea. Pe noi, copiii, ne trimiteau cu sticle și borcane goale să le vindem și să luăm de banii ăia băutură. Ne dădeau ceva să mâncăm, apoi ne băgau pe toți într-o cameră, cică să ne jucăm acolo, iar ei rămâneau în sufragerie și trăgeau ditamai petrecerea cu dans până târziu în noapte. Nu știu cum reușeau ai mei, dar a doua zi erau fresh. Se duceau la muncă cu chef de viață, apoi se întorceau acasă și o luau de la capăt.
Îmi aduc aminte și acum listele nesfârșite de cumpărături și multele feluri de mâncare pe care le prepara mama: nelipsitul piure cu friptură și murături, mâncărica de limbă de vită cu măsline și lămâie, puiul la pungă, piftelele cu sos, salata de boeuf, salata de vinete și oalele infinite cu tot felul de borșuri și supe. Se gătea încontinuu în bucătăria alor mei, așa că nu mi-a trebuit nici mie foarte mult să mă bag printre blide și să încep să explorez.
Țin minte că aveam vreo 12 ani și am vrut să le fac o surpriză alor mei. Așa că am deschis cartea de bucate și am ales de acolo „biscuiți cu untdelemn”. Am adunat toate ingredientele, mi-am suflecat mânecile și m-am apucat de treabă. Singura problemă pe care am avut-o a fost că pe atunci nu știam că untdelemn înseamnă ulei, așa că am pus unt. Și în loc de biscuiți au ieșit un soi de fursecuri care… hai să spunem doar că erau extrem de „crocante”. Le-am pus într-o pungă și m-am dus toată mândră la muncă la maică-mea și i-am servit pe toți colegii ei de birou cu biscuiții ăia. Doamne, și acum țin minte fețele bieților oameni, care încercau să mestece „pietrele” alea și să îmi zâmbească frumos, implorând parcă să nu mă mai apropii vreodată de cuptor și aragaz.
Pizza cu doi z
O altă chestie pe care o făceam des prin anii `90 era pizza de casă. Pizza cu de toate, evident. După o rețetă care nu avea absolut nimic de-a face cu pizza autentică. Dar era pizza noastră și momentul nostru în familie.
Și apropos de asta, țin minte că ne-am dus cu tot cu bunici la un moment dat la restaurant, să comandăm pizza, acest fel de mâncare de-a dreptul fascinant la acea vreme. La fel de fascinant cum era să ai o pereche de blugi și o geacă de piele. Bunicii s-au fâstâcit când au trebuit să citească pizza în meniu, uitându-se de două ori, ca să se asigure că e „z” acolo și nu vreo altă literă, iar eu am râs tare. Când ne-a adus omul cele 5 pizza, ne-am uitat în farfurie și am văzut o chestie rotundă, cu mult prea mult aluat și deloc apetisantă. Ne-am chinuit să o mâncăm cu furculița și cuțitul, ne-am enervat că nu are gust bun și am plecat de acolo, jurând că nu vom mai mânca pizza niciodată.
Anii `90 la Iași au mai însemnat, pe lângă așa-zisa pizza de acasă sau de la restaurant, și gustul acela inconfundabil al gumelor cu surprize, înghețata la cornet sau la vafă și, la capitolul ciocolată, aveam Africana cu alune și Kiss cu spumă de căpșune. În afară de mâncărurile de acasă, nu țin minte vreun fel anume care să îmi fi rămas întipărit în suflet din acea perioadă. Probabil pentru că la liceu deja nu ne mai gândeam la mâncare. La liceu vorbeam de țigări, de Coca-Cola, Tanita de căpșune sau de ciocolată și, bineînțeles, de băutura care era la modă pe atunci și pe care nu pot să mai pun eu gura deloc acum: gin tonic.
Pentru mine, anii `90 au însemnat eliberare și descoperire. Eliberare de cenzură, de frică și de greutăți și descoperirea cu un entuziasm imens a tuturor acelor lucruri noi în viața noastră, lucruri la care nu avusesem acces până în acel moment. Nu știam pe atunci ce însemna calitatea, dar mă bucur că am putut explora acei ani și că am încercat tot ce apărea nou pe piață, cu o poftă nebună de a avea și noi ce aveau actorii din filmele americane de atâta amar de vreme. Și cred că ăsta e motivul pentru care sunt și acum atât de gurmandă și de ce îmi place atât de mult să explorez gusturi și arome, în cele mai „ciudate” combinații. Bine, fără cozi de vită și gin tonic, da?
Andreea Marc