Este un îndrăgostit incurabil de literatură, profesionist al lecturii („cititul la metru” este o unitate proprie de măsură când vine vorba de plăcerea insațiabilă a devorării cărților), iubitor al scriitorilor și critic prolific, uneori sangvinar când un volum e în chestie cu orice altceva decât literatura. Este „omul care aduce cartea”, prezentatorul atipic, autoironic și fermecător care ani de-a rândul ne-a ținut, dimineață de dimineață, cu ochii pe ecranele TV-ului ca să-i ascultăm preferințele livrești și opiniile pertinente.
Acesta este, succint, Dan C. Mihăilescu. Sigur, imaginea unui om, fie el celebru ori ba, nu poate fi cuprinsă în doar câteva cuvinte. În cazul lui Dan C. Mihăilescu, pasiunea pentru literatură este dublată pe de o parte de un paseism incurabil, evocator (arheofil) incontinent al experiențelor de viață juvenilă prin mahalalele Bucureștilor, povestitor cu farmec, histrion mereu cu un aer juvenil, poznaș, de adolescent perpetuu.
Mai există o latură a personalității lui Dan C. Mihăilescu, iar în cazul acesta o să-l lăsăm pe el însuși să ne-o arate în toată splendoarea ei: „Vă spun asta ca să știți din capul locului că eu – un gurmand feroce, mahalagiu mâncău de mormane amețitoare, excesiv prin definiție și deci structural străin de tot ce ține de idealul rafinamentului de gourmet…” (din volumul Plăceri vinovate și datorii împlinite. 12 confesiuni (o antologie), Editura Humanitas, 2018)
În acest punct, antenele noastre gastronomice au intrat în vibrație și, curioși să vedem ce anume conțineau acele „mormane amețitoare” de mâncăruri, am pornit la descifrarea laturii dulci a personalității, fie ea și de non-gourmet declarat, a lui Dan C. Mihăilescu. Și așa am poposit, cum altfel, în copilăria maestrului, atunci când toți juveții, atrași de mirajul zaharicalelor, ar fi vrut să nimerească într-o oază plină de zahăr candel și alviță atârnând din palmieri, plus un lac de bragă dulce spumoasă.
„Am apucat nebunia întrecerilor pentru înșfăcatul alviței de Lăsata Secului, borcanele cu zahăr candel (cu bucăți uneori cât pumnul de boxer), frământatul asiduu al aluatului pentru cozonaci în ditamai covata”, povestește Dan C. Mihăilescu, mărturisind într-o vrie confesivă faptul că a „mâncat delirant, inconștient, cu patimă sinucigașă, într-o obezitate bâlbâită, cu un infailibil instinct autodistructiv”.
Dar până să ajungem la „patima sinucigașă” a mâncatului, să vedem ce fel de cofeturi îi făceau cu ochiul viitorului critic literar la vârsta când tot omul se bucură de prezența bunicilor candizi și generoși, gata să sacrifice o bancnotă muncită greu pentru plăcerea nepotului: „Bunică-mea – s-o odihnească bunul Dumnezeu – moșmondea prin portofelul lui nea Costică Vânătoru’ (…) și-i subtiliza pufos câte-o hârtie de 3, 5, 10 sau 25 de lei, pe care mi-o îndesa conspirativ și cu care fugeam a doua zi la cofetăria Zambila de pe Giurgiului, între Cimitirul Bellu și stația «George Bacovia», lângă Biserica Mare, de unde umflam patru (invariabil câte patru, nu rezistam altfel!) prăjituri Violeta sau Moscova, la 1,50 lei bucata, ori savarine la 1,60, mascote la 4,25, Jofre la 3 lei, Ora 12, Tosca și Africana la 4,50, drajeuri cu stafide la 4,75 suta de grame ori înghețată Casata la 3 lei (cât napolitanele Dănuț), bomboane Vinga la 6 lei cutia, dar și amandine, bomboane cu miere (alea cu albinuța desenată, halva, alviță, ciocolate Bucegi și Ciucaș, la 1,60 bucata, când nu chiar câte-o Kandia mare, cu alune, la 10 lei pachetul, ca să nu mai spun de visul viselor: Postăvarul, cutiile alea princiare cu trei etaje de bomboane fine, legate-n fir aurit…”
Bănuim totuși că aceste festinuri dulci erau niște excepții, altminteri nu s-ar putea explica numeroasele amintiri legate de consumul la fel de gigantesc al dulciurilor făcute în casă. Iată un episod relevant în care este implicată, cum altfel, o vecină: „Gard în gard cu noi stătea madam Rădulescu, (…) care era maestră în șerbeturi, dulcețuri, gemuri. În veac n-am mai avut parte de așa borcănașe cu dulceață de nuci, șerbet de cacao, trandafiri, lămâie, vanilie. Ceasurile de vară toridă, când mă așeza tacticos la măsuța de sub vișin, unde, pe un macrameu îngălbenit, așeza grațios tava de argint fanat, cu paharul de apă rece și lingurița de șerbet coborât la dizolvat înăuntru (…) înrămează unul dintre cele mai dragi tablouri ale copilăriei mele.”
Mai există episoade relatate cu același talent de observator fin, de jongleur al expresiilor, în care, bunăoară, apare o străbunică pe care o reține de pe vremea când era în clasa întâi la școala 114 de pe Pieptănari: „Străbunica mea (locuia-ntr-un fund de curte pe Cuțitul de Argint), invariabil în negru și tăcută ca piatra, vindea acadele copiilor, bucăți de halviță, peștișori din zahăr ars…” – am spune că nu de aur, ca-n veacul de singurătate al lui Gabriel Garcia Marquez, dar infinit mai dulci…
Apoi bunica maternă, care „mi-a finanțat pe furiș, în liceu și studenție, raziile prin anticariate și cofetării, copleșindu-mi totodată colesterolul cu valuri de cartofi prăjiți, șnițele divine, baclavale și gogoși uriașe” sau vremurile sifonăriilor „cu monstruoasele lor instalații de SF și aferentul vuiet coșmaresc, dar și ghețăriile cu un leu metrul de gheață, paharul de sifon la 25 de bani, braga la 40 și siropul la 50 de bani, plus mania generală pentru halvaua turco-bulgărească”.
Cireașa de pe tortul (ca să nu anticipăm spunând „bomboana de pe colivă”) acestor aventuri gastronomice dulci o constituie însă amintirea despre „sâmbetele morților pe aleile din Bellu și sinucigaș-impenitenta înfruptare cu colivă”. În acest punct, Dan C. Mihăilescu face proba unui remarcabil povestitor, trecând doar fulgurant prin miniepisodul în care pomenește de nu mai puțin delicioșii mucenici din „castroanele cu puzderia de colăcei grei de zahăr cu nucă, dar mai ales «opturile» mari moldovenești, tăvălite boierește prin miere”.
Totuși gustul colivei de altădată rămâne inconfundabil: „Dar știți unde se termina purgatoriul și începea raiul? La Bellu, în toate sâmbetele morților, la toți sfinții și toate sărbătorile. Acolo, la pomană, aveam dambla, vorba lui Pirgu. La colivă! (…) Coliva din copilăria mea, să știți, boieri dumneavoastră, e hăt departe de grâul nefiert, picurat din zgârcenie cu câteva drajeuri pietroase, care se împarte uneori, astăzi, prin cimitirele noastre. Ba încă sunt locuri unde nu se mai pune deloc zahăr, necum stratul ăla gros de cacao, parsemat cu amandine la 2,80 lei suta de grame, ca pe vremea mea. N-or avea românii cultura victoriei (…) dar cultura colivei au avut-o din plin!”