S-a scris mult despre Hotel de France de pe Calea Victoriei, despre felul în care a evoluat (sau involuat) de-a lungul timpului, atât din punct de vedere arhitectonic, cât și din cel al calității serviciilor prestate. S-a scris, desigur, despre modul forțat în care s-a decis demolarea lui și mai ales despre OZN-ul căzut în cap (a se citi clădirea Bancorex, devenită Bucharest Financial Plaza) pe locul viran (care multă vreme după demolarea hotelului în urma cutremurului din 1977 a rămas un fel de părculeț cu panseluțe) dintre magazinul Victoria (fost celebrul Lafayette) și Palatul CEC.
Dar probabil așa este istoria: o scriem, o rescriem, o fezandăm, însă faptele și vorbele rămase mărturie în cărți nu pot fi schimbate, chiar dacă sunt atinse de morbul subiectivității și de ironia – adesea groasă și parcă un pic nedreaptă – călătorilor celebri care au vizitat, cine știe de ce și cum, meleagurile rămase în urmă față de Occident ale Valahiei. Dar aveam și noi farmecul nostru, asta se știe. Și nu e de colea, fiindcă e, până la un punct, seducător.
În Piaţa Teatrului, între Casa Resch şi Hotel Broft (Continentalul de azi) se afla un alt hotel, deschis de francezul Donat Hugues, foarte apreciat pe la jumătatea secolului al XIX-lea datorită bucătăriei sale diverse, care includea meniuri tradiţionale româneşti, ruseşti, germane şi, desigur, franţuzeşti. Într-o fotografie de pe la sfârşitul secolului al XIX-lea, pe frontispiciul clădirii apare denumirea „Hotel de Paris”. Trebuie musai adăugat faptul că la parterul clădirii a funcţionat multă vreme cofetăria şi cafeneaua Riegler, deschisă de George Riegler. Rămânând în aceeaşi paradigmă franţuzească, să zicem și că pe Podul Mogoşoaiei (Calea Victoriei), pe locul unde azi se află OZN-ul Bucharest Financial Plaza, s-a aflat „Hotel de France”.
Istoria locurilor pe care a fost ridicat hotelul este una care se încadrează în tipicul majorităţii proprietăţilor existente la acea perioadă. Considerat „loc domnesc”, iniţial aparţinând neamului Cantacuzinilor, a ajuns pe la mijlocul secolului al XVIII-lea în stăpânirea logofătului Damaris, care era căsătorit cu una dintre descendentele familiei Cantacuzinilor. Una dintre fetele lui Damaris, Maria, s-a căsătorit cu Manolache Ipsilanti, iar când fratele acestuia, Alexandru Ipsilanti, a devenit domnitor, şi-a luat ca reşedinţă casele aflate pe locul unde va fi ridicat Hotel de France.
Şi domnitorul Alexandru Vodă a locuit în aceste case până în 1774, an în care şi-a mutat reşedinţa în Palatul Domnesc de pe Dealul Arsenalului. Astfel, vechile clădiri ale reşedinţei domneşti au redevenit „casele Dămăroaiei”. În 1830 acestea trec în proprietatea lui Costache Racoviţă care, un an mai târziu, „închiriază casele sale aşezate «împotriva Zlătarilor» cinstitului Divan «pentru Agie şi tribunal poliţienesc»”. Trei ani mai târziu, în 1834, temuta Agie părăseşte casele lui Racoviţă care „le locuieşte în tihnă vreo 25 de ani”. La 1860 Costache Racoviţă, din nevoie de bani, le vinde lui Tănăsache Eliad, cel care a deschis în ele Hotel de France.
Constantin Bacalbaşa descrie foarte plastic, în stilul caracteristic, atmosfera hotelului. „O mică clădire cu un etaj, vopsit de coloare galbenă. Sus era hotelul compus din câteva camere, şi jos cafeneaua, în care intrai scoborând câteva trepte în subsol. Liceenii şi studenţii o frecventau mult, atraşi fiind de către cele două frumoase fiice blonde ale antreprenorului.” Aproximativ 20 de ani mai târziu, în 1881, vechile case ale logofătului Damaris sunt dărâmate pentru a face loc unui stabiliment modern, ridicat după planurile arhitectului Kraus.
Gheorghe Crutzescu ne-a lăsat o descriere plină de nostalgie a hotelului. „N-am mai apucat, pitită lângă uşa de intrare, prăvălioara halviţarului, vestită printre elevii de la Sf. Sava, şi nici, în încăperile de alături, magazinul lui «Paul, coiffeur», care în 1877 anunţa în ziare, într-o ciudată limbă franco-română: «Sub Hotel de France 4 lei pe lună abonament a la coupe des cheveux et a la barbe (raser)». Dar ce bine îmi amintesc cinematograful care se aşezase în sala de jos a hotelului, pe la 1905. În mijlocul sălii, înconjurat de paravane, era aparatul de proiecţie, apoi veneau trei, patru rânduri de scaune, apoi un pian prăpădit, la care cânta o pianistă grasă.”
Denumirea hotelului a suferit de-a lungul timpului mai multe modificări, Hotel de France devenind, rând pe rând, Hotel Lafayette, Hotelul Francez, Grand Hotel de France sau, după venirea comuniștilor la putere, Hotel Victoria. Tot Gheorghe Crutzescu ne spune că aici a fost „un local în stil budapestan, cu o orchestră bună”. O perioadă a funcţionat, la parterul hotelului, o berărie foarte populară numită „Vârful cu Dor”. Clădirea a trecut prin două cutremure mari, cel din 10 noiembrie 1940 şi cel din 4 martie 1977. La cel din urmă a fost parţial distrusă şi a fost ulterior demolată de autorităţile comuniste, deşi există păreri care susţin că ar fi putut fi recondiţionată.
Totuși, în ciuda destinului nefast al acestei clădiri cu o arhitectură care se încadra atât de bine între Palatul CEC și Galeriile Lafayette, să rămânem cu nostalgia locului agresat de așa-zisa arhitectură modernă și să-l lăsăm pe Gheorghe Crutzescu să ne spună cum devenise hotelul, la un moment dat, un stabiliment respectat: „Pe timpuri, Hotel de France avea, poate cu drept cuvânt, o faimă destul de rea. Azi însă, mărit și cu numele schimbat, păsările călătoare l-au părăsit de mult. E un hotel de voiajori și de oameni de afaceri. Cafeneaua subterană a dispărut și ea; în locul ei sunt azi prăvălii de anticari și, deasupra, un local în stil budapestan cu o orchestră bună și pe ziduri cu reușite caricaturi de ale celebrităților noastre, datorite penelului lui Sell și Popa.”
Surse: Gheorghe Crutzescu, Podul Mogoşoaiei, Editura Meridiane, Bucureşti, 1986
Foto credits: Calea Victoriei, Bucureştiul Interbelic, Editura Noi Media Print, Bucureşti, 2006