Pahare şi oglinzi de Veneţia, chilimuri de Breslau, postavuri de Flandra sau cuţite de Danzig erau, pe la sfârşitul secolului al XVIII-lea, mărfuri aduse în Bucureşti, cu mari riscuri, de la îndepărtatul târg Lipsca. Toate aveau ca punct de desfacere prăvăliile de pe Lipscani.
Așa cum ne spune George Potra în volumul Din Bucureștii de ieri (Editura Științifică și Enciclopedică, 1990), „Ulița Lipscanilor, chiar dacă nu cu acest nume, există de la începutul secolului al XVII-lea, bineînțeles ca o stradă foarte îngustă, care făcea legătura între centrul comercial al orașului, «buricul târgului», ce se afla în jurul bisericii Sf. Gheorghe – cu noua arteră Podul Mogoșoaiei (Calea Victoriei), care va căpăta o importanță deosebită pe vremea lui Constantin Brâncoveanu. (…) Întreaga uliță fiind un vad comercial de mâna întâi, terenul era foarte scump, iar prăvăliile foarte înguste la fațadă, cu toate că în adâncime erau destul de lungi, unele ajungând, de cele mai multe ori, până în ulița cealaltă din spate. (…) Strada Lipscani și-a căpătat numele de la neguțătorii români (în bună parte), greci, bulgari, sârbi etc. care își avea prăvăliile aici, unde își desfăceau marfa adusă din vestitul iarmaroc al orașului Lipsca.”
Documentele rămase din epocă atestă faptul că negustorii bucureşteni făceau comerţ cu mărfuri aduse de la Lipsca (numite generic mărfuri „de Austria şi Saxonia”) de pe vremea lui Constantin Brâncoveanu. Într-un astfel de document este pomenit „Istrate lipţcanul”, un negustor vestit la acea vreme, care alături de alţi colegi de breaslă au adus opt care cu marfă de la Lipsca. Aceste călătorii, care durau aproximativ trei luni de la plecare, erau denumite „taxiduri”. Din punct de vedere comercial apusul Europei a devenit interesant şi datorită gustului în schimbare al boierilor şi al bogătaşilor în general, ale căror preferinţe nu mai puteau fi acoperite cu oferta venită din Orient.
Cei care aveau curaj să se aventureze pe drumurile pline de neprevăzut ale unei Europe nesigure şi bântuite de conflicte riscau în mare măsură datorită visului de înavuţire rapidă. Lista mărfurilor care se aduceau de la Lipsca întrece orice imaginaţie, în contextul în care în Ţara Românească, lipsind orice mijloc de industrializare, nu se producea mai nimic. Denumirile date mărfurilor importate erau dintre cele mai exotice: dansca (cuţite de Danzig), chilimuri de Breslau, filendriş (postavuri de Flandra), iar lista continua cu pahare şi oglinzi de Veneţia, mătăsuri, broderii, postavuri de Brunn, mătăsuri de Lyon, pânzeturi de Linz, mărămi de Olanda sau muselină engleză. Se aduceau chiar şi sobe de tuci sau scobitori, lista mărfurilor importate fiind mult mai mare şi mai diversificată, printre acestea găsindu-se coloniale sau băuturi fine, tabac de Pernambuco, coniacuri de Viena și Veneția, vinuri apusene, ananasuri, lichioruri, cafea de Olanda, pesmeți etc. Existau şi cereri destul de extravagante, care priveau importul de trăsuri luxoase (carete), canapele, garnituri de scaune, sfeşnice de argint, cristaluri franţuzeşti, ceasornice de buzunar sau de perete, ceară roşie pentru sigilii, hârtie veneţiană foarte fină „tricapello”, dar şi „pistoale cu oţelile lor bune englezeşti”, icoane smălţuite sau chiar clopote pentru biserici.
Strada Lipscani avea la vremea respectivă o lăţime de doar cinci sau şase metri, astfel încât circulaţia oamenilor şi a vehiculelor era extrem de anevoioasă şi deseori primejdioasă. Pavajul era unul destul de precar, iar pentru a se evita noroiul, „Uliţa Mare”, aşa cum era numită la începuturi această arteră comercială, a fost bătută cu piatră măruntă şi cu moloz. Mai târziu a fost podită cu bârne, pentru ca înainte de pietruire să fie „aşternută cu pavele de lemn, rotunde sau dreptunghiulare, puse în picioare ca să aibă mai multă rezistenţă şi duritate”. Rămăşiţele acestui pavaj de lemn au mai putut fi observate până în preajma primului război mondial.
Lipscaniul era un o stradă comercială extrem de cosmopolită. Comercianţii români, greci, bulgari sau sârbi erau împărţiţi în două categorii: drumeţi şi aşezaţi. „Cei dintâi erau mai numeroşi şi veneau cu carele încărcate cu marfă, din ţară sau din afara hotarelor, şi se aşezau în interiorul marilor hanuri bucureştene. Aici se odihneau, după drumurile lungi şi grele, vindeau mărfurile pe îndelete (…) şi apoi plecau iarăşi după mărfuri. Neguţătorii aşezaţi aveau prăvălii sau dughene cu uşi şi ferestre ferecate, cu obloane grele peste care se încrucişau traverse de fier şi lacăte mari.” Astăzi, strada Lipscani nu mai are aceeași importanță în ceea ce privește comerțul – îndeletnicire mult mai extinsă și mai sofisticată în prezent decât pe vremuri – însă își păstrează un oarecare farmec, cei care o traversează fiind mai curând atrași de istoria bogată a acestei artere decât de „vadul comercial” semnificativ redus ca importanță comparativ cu vremurile demult apuse.
Sursa: George Potra, Din Bucureştii de altădată, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1990
Foto Lipscani vechi: https://b365.ro/istoria-strazii-lipscani-de-unde-provine-numele-celui-mai-important-drum-din-intregul-bucuresti-439198/