Pe la sfârşitul secolului al XIX-lea, în piaţa trasată la 1831 – care avea să se numească, după Războiul de Independenţă, Piaţa Victoriei – a apărut o clădire bizară, un palat cu turnuleţe şi „briz-brizuri” diferit faţă de tot ce exista la acea vreme în Bucureşti. Edificiul era privit ca o bizarerie arhitectonică şi îi aparţinea lui Grigore Sturdza, supranumit „Beizadea Viţel”.
Până la 1878, când avea să primească denumirea Piaţa Victoriei, acest loc era denumit „Capul Podului”, datorită faptului că aici se termina Podul Mogoşoaiei (Calea Victoriei). Existenţa acestui loc se leagă de Şoseaua Kiseleff, deoarece la 1831 planul de sistematizare a zonei, impus de generalul rus Pavel Kiseleff, a inclus şi ceea ce avea să fie mai târziu Piaţa Victoriei. De altfel jurnalistul Grigore Ionescu face o bună descriere a zonei: „Este o piaţă vastă, deschisă şi de formă neregulată, tăiată în 1831, odată cu Şoseaua Kiseleff. (…) Din ea pleacă în toate direcţiile opt străzi de lărgime şi importanţă deosebite”.
„Edificiul acesta este totuşi un reprezentant remarcabil al unei epoci.” Grigore Ionescu
Trei erau clădirile reprezentative ale acestei pieţe: Palatul Funcţionarilor Publici, clădit la începutul secolului XX după planurile arhitectului N.C. Mihăescu (a fost avariat în timpul bombardamentelor din 1944 şi demolat după război); Muzeul de Istorie Naturală „Grigore Antipa”, clădit în 1908; în fine, Palatul Grigore Sturdza, care a fost multă vreme sediul Ministerului Afacerilor Străine. Acest edificiu era văzut de Grigore Ionescu drept „cea mai amestecată şi cea mai bizară construcţie din Bucureşti”.
„Alături, aproape lipit de fostul Palat Sturdza (…) se înalţă acum noul palat al Ministerului de Externe, croit după planurile arhitectului Duiliu Marcu.” Grigore Ionescu
Construcţia Palatului Sturdza a durat între 1897-1901. Din nefericire Grigore Sturdza nu a mai apucat să se bucure de edificiu deoarece a decedat chiar în 1901. Dintre extravaganţele celui care, la 1859, încercase să devină domnitor al Moldovei, cea mai cunoscută este cea legată de pasiunea lui pentru exerciţiile fizice – un fel de culturism al epocii – acesta ridicând, în loc de greutăţi, un viţel. Palatul, construit după planurile arhitectului Iulius Reiniqke, nu a avut o viaţă prea lungă, fiind practic distrus de bombardamentele din 1944. Totuşi, este cel mai probabil că acesta ar fi fost demolat oricum deoarece, potrivit lui Grigore Ionescu, dărâmarea lui era prevăzută în proiectul de sistematizare a Pieţei Victoriei. De altfel în 1938 începuse deja construirea noului sediu al Ministerului de Externe (actualul Palat Victoria), cele două clădiri coexistând o perioadă, până la demolarea Palatului Sturdza, survenită în 1946.
Surse foto: http://cutiacuvechituri.wordpress.com/
Sursa: Grigore Ionescu, Ghid istoric şi artistic, Ed. Albatros, 2007