Istoricul Adrian Majuru ne spune că „după 1700, la vest de mahalaua Dudești, în jurul Bisericii Paharnicului Merișanu se va forma mahalaua Antimului, numită astfel după mitropolitul Antim Ivireanul, care a refăcut din piatră vechea biserică de lemn a Merișenilor”. În cele ce urmează vom încerca să reconstituim, pas cu pas, în ce fel a luat ființă unul dintre cele mai reprezentative monumente arhitectonice din fosta mahala Antim, Mănăstirea Antim.
Aflăm următoarele despre acest personaj, Popa Ivașco, al cărui nume a fost dat la un moment dat mahalalei în care a fost construită Mănăstirea Antim: „Acesta a fost un preot care a slujit vreme îndelungată la bisericuța de lemn din mahala, care mai târziu a căpătat numele său. (…) Către sfârșitul secolului al XVII-lea, Popa Ivașco se retrage din serviciul bisericuței de lemn și se călugărește sub numele de Iosif. (…) El vinde logofătului Constantin casele sale «de aici den București, din mahalaoa noastră cu tot locul curții, cu grădina cu pometul și cu pimnița din curte și cu jicnița și cu toate dichisele ce sănt pre lângă case». Aceste case le avusese prin cumpărare de la popa Dumitrașco, feciorul lui Vasile, care trebuie să fi fost înaintașul său în serviciul bisericii” ne spune George Potra în volumul Din Bucureștii de ieri.
Dovezile rămase arată că denumirea de Mahalaua Popa Ivașco, pomenită prima oară într-un document din 13 februarie 1704, a fost una destul de efemeră: „Se pare că mahalaua începe să poarte numele fostului preot abia după moartea sa, ceea ce ar putea să fie o regulă în aceste cazuri. Mahalaua nu poartă însă prea multă vreme numele său; ultimul document, sau printre ultimele care o menționează, este cel din 7 iunie 1734”. De aici înainte va fi consemnată drept Mahalaua Antim: „În jurul acestui an numele bătrânului popă începe să se uite, fiind înlăturat prin folosirea zilnică prin numele mitropolitului Antim, care construise cu cheltuială proprie în această mahala marea și frumoasa mănăstire care îi poartă numele. În 12 noiembrie 1745 mahalaua se numea Antim: «pentru un loc de casă din mahalaua Antim» și de atunci s-a numit astfel, până în zilele noastre, când numele mitropolitului începe să-l poarte și strada și mahalaua în care se află ctitoria sa” precizează mai departe George Potra.
Hotărârea mitropolitului Antim Ivireanul de a ridica o biserică în București fusese luată însă cu mulți ani înainte, pe 5 februarie 1713, în împrejurări care ar putea să li se pară destul de stranii contemporanilor: „Hotărârea aceasta a fost luată în urma unui vis. Faptul este menționat în testamentul său, în care dispune că în ziua în care se pomenește mucenița Agata să se îmbrace din veniturile bisericii o fată săracă cu iie, rochie și brâu și să i se dea în mână treizeci de lei. El cercetează mahalalele din jurul Mitropoliei și hotărăște să construiască biserica în mahalaua popii Ivașco. Acolo se afla o veche bisericuță de lemn a răposatului paharnic Staicu Merișanu, care murise înainte de 1704. Locul și biserica fuseseră dăruite de Marica, soția paharnicului Barbu Merișanu, fiul lui Drăgușin vistierul, care fusese frate cu Staicu. Prin actul de donație, Marica Merișanu dăruise nepotului său și alte locuri pe care le avusese ca zestre în mahalaua popii Ivașco. Mitropolitul Antim, hotărât să construiască biserica în această mahala, intră în discuție mai întâi cu Barbu Merișanu pentru locul cu biserica de lemn și se pare că obține de la acesta asentimentul să construiască biserica pe terenul lui și în locul vechii bisericuțe” arată cu o deosebită grijă pentru amănunte George Potra.
Surse: George Potra, Din Bucureștii de ieri, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1990
Foto: Mahalaua Antim la 1873, foto credit A. Reiser, de aici: https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Andreas_Reiser_-_Mahalaua_Antim_1873.jpg
