Dacă în secolele XIII – XIV zona de la sud de Dâmbovița era cunoscută drept Mahalaua Calicilor, pe o hartă din secolul al XVIII-lea observăm deja o anumită dinamică a dezvoltării acestui loc prin scindarea în mai multe „cartiere” – dacă le putem spune așa. Două dintre acestea sunt Antim și Golești.

 Înainte de toate trebuie să vedem cum s-a format această mahala, care avea să devină, așa cum spuneam, reprezentativă pentru o zonă despre care putem spune, în limbajul modern, că a fost una defavorizată, deși cunoaștem deja faptul că însăși Curtea Domnească era preocupată de oamenii care trăiau acolo. „În teritoriul calicesc se formează către 1550-1560 mahalaua Postăvari, pe malul sudic al Dâmboviței. După 1600, îi va urma mai spre vest mahalaua Târnovului, numită și Arhimandritului, care s-a dezvoltat în jurul Bisericii Sfinții Apostoli. După 1700, aceasta a luat numele de mahalaua Dudeștilor, deoarece boierii Dudești aveau aici întinse domenii, dăruite de Brâncoveanu. La începutul secolului al XIX-lea, mahalaua Dudești se va numi Sfinții Apostoli, după hramul bisericii din cartier, și se va extinde și spre sud, cuprinzând Podul Calicilor. După 1700, la vest de mahalaua Dudești, în jurul Bisericii Paharnicului Merișanu se va forma mahalaua Antimului, numită astfel după mitropolitul Antim Ivireanul, care a refăcut din piatră vechea biserică de lemn a Merișenilor”, ne spune istoricul Adrian Majuru în cartea sa, Bucureștii mahalalelor.

 Despre importanța acestui lăcaș de cult, al cărui nume a rămas până în zilele noastre, Mănăstirea Antim, ne vorbește și Nicolae Vătămanu în volumul Istorie Bucureșteană: „Dincolo, peste Dâmbovicioara spre sud-vest, nu a existat nici un monument istoric important înainte de edificarea mănăstirii Antim, la începutul secolului al XVIII-lea. Cele două cruci, a Doamnei Mircioaiei și a lui Alexandru Vodă, erau asemeni celor întâlnite pe câmp, pe la răspântii. Cu alte cuvinte, am vrea să arătăm că dincolo de Dâmbovicioara marginea de oraș era un teren viran, locuit de sărăcime, de calici.”

Și dacă tot am pomenit de Mănăstirea Antim – unul dintre cele mai importante lăcașe de cult ale Bucureștilor – să vedem în continuare ce alte astfel de construcții au mai existat în proximitatea Mahalalei Calicilor: „Când Ostrovul era «lipit» de malul stâng al Dâmboviței, în cuprinsul lui se afla o veche mănăstire, care dispăruse înainte de domnia lui Matei Basarab, precum și o biserică a Sfântului Nicolae din Prund, clădită în 1862, poate pe locul alteia, mai vechi, din secolul al XVI-lea sau anterioară”, ne spune același Nicolae Vătămanu. Vom vorbi, de asemenea, într-un episod viitor, și despre istoria zbuciumată a Bisericii „Buna Vestire”, mai cunoscută după denumirea Schitul Maicilor, lăcaș de cult din secolul XVIII, înălțat la 1726.

Surse: Nicolae Vătămanu, Istorie bucureșteană, Editura Enciclopedică Română, București, 1973
Adrian Majuru, Bucureștii mahalalelor sau periferia ca mod de existență, Editura Compania, 2003.
Imagine principală: Mahalaua Antim la 1856, foto de L. Angerer