În ciuda aparentei istorii derizorii care însoțește mahalaua Calicilor de-a lungul existenței sale, acest loc stârnește curiozități și dezvoltă povești care merită reamintite. Nu e un loc fără identitate, dimpotrivă, s-ar putea spune că are o identitate unică în felul ei, care îl transformă într-unul dintre cele mai atașante și mai pline de istorie.
Oricât de mult s-ar succeda poveștile despre mahalaua Calicilor, acestea par inepuizabile. Dacă am adus până acum vorba despre oameni, proprietățile lor și preocupările de zi cu zi, de data asta vom recurge la un alt fel de îmbinare istorică: simbioza dintre locul cu identitate de sine stătătoare – odată cu transformările de care am amintit – și preocupările lucrative ale celor care-l populează. Atunci, ca și azi, oamenii trebuiau să facă ceva ca să trăiască. Or, acest lucru nu se putea face pe un teren unde nu exista nimic, care nu oferea nicio oportunitate. „Mahalaua Calicilor era tot mai împinsă spre vest, iar calicii «erau tot mai strânși de Mitropolie, de Mihai Vodă, de Domnie și de boierii Rudeni». Astfel încât calicii «vor fi siliți să se suie din ce în ce mai sus, spre deal – Bragadiru – spre hotarul Lupeștilor, în jos, la stânga spre drumul Mehedinților, unde sue drumul la crucea lui Alexandru Vodă, cea de piatră, lăsându-se tot la stânga, spre hotarul pământurilor Mitropoliei»” ne spune istoricul Adrian Majuru, care-l citează la rândul lui pe George Ionescu-Gion din cartea acestuia, Calea Rahovei.
Mergând mai departe pe firul acestei polarizări a populației de „calici” în jurul unor mahalale care ofereau nu numai siguranță, ci și oportunități, să le spunem așa, economice, trecem la lucruri și la locuri concrete: „În fața Mitropoliei, Biserica Sf. Ecaterina «avea vie și livadă pe versantul din partea dreaptă a Mitropoliei, pe locul unde astăzi este palatul Marii Adunări Naționale, până înspre dealul Filaretului într-o parte, iar în cealaltă parte aproape de Podul Beilicului – Calea Șerban Vodă». La începutul veacului al XIX-lea, învecinați cu «drumul ce urmează supt vii și supt Podul Calicilor» se aflau mai mulți proprietari de vii, printre care dr. Constantin Darvari, urmașii răposatei Uța stolniceasa, dar și grădina schitului Hagi Dina” povestește Adrian Majuru.
Sigur că, fiind fixați pe aceste pământuri, locuitorii mahalalei aveau nevoie de mijloace de trai, astfel că erau nevoiți, marea lor majoritate, să-și caute de lucru. Oferta, cu toată dezvoltarea zonei, nu era una generoasă: „Locuitorii vechii mahalale a Calicilor, ca și cei de la periferie, nu aveau de ales între prea multe slujbe posibile. La începutul secolului al XIX-lea existau în plasa Broștenilor 141 de cârciumi, 18 hanuri, 30 de băcănii și o cafenea, pe când în plasa Gorgani erau, la aceeași dată, 153 de cârciumi, 9 hanuri, 44 de băcănii și două cafenele” continuă Adrian Majuru, care adaugă și lista oportunităților de mai târziu: „În ultimii ani ai secolului al XIX-lea apare fabrica de spirt Bragadiru, care va produce mai târziu și bere, iar în 1909 va intra în cartelul de bere. Până la primul război mondial apar marile Antrepozite Comunale, Fabrica de Încălțăminte Milet (pe Viilor), Fabrica de Ulei Phoenix, Fabrica de Cafea Frank și Fabrica de Chibrite și Timbre. În anii interbelici acolo se găsea și Metalurgia Rahova, care avea 19 muncitori calificați și 15 necalificați, cărora li se adăugau 12 ucenici și 3 angajați ca personal administrativ” își încheie periplul istoricul Adrian Majuru.
Alte surse: Adrian Majuru, Bucureștii mahalalelor sau periferia ca mod de existență, Editura Compania, 2003.