Am văzut ce potențial de dezvoltare avea la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea zona cunoscută pe atunci ca fiind Mahalaua Calicilor. Acum să ne reîntoarcem la isprăvile mitropolitului Antim.
Mitropolitul Antim Ivireanul trebuia să facă din lăcașul de cult și un fel de întreprindere economică menită să aducă profit și să asigure nu numai traiul de zi cu zi al mănăstirii – cu toate cele trebuincioase – ci să creeze și un eventual potențial de dezvoltare pe termen lung. „După ce-a realizat spațiul necesar pentru dezvoltarea mănăstirii în conformitate cu planurile sale, mitropolitul Antim începe să rezolve problema cea mai importantă pentru viața ctitoriei sale: asigurarea unor venituri care să acopere cheltuieli de întreținere și activitate. Față de celelalte mănăstiri mari din București, cum erau Radu Vodă, Mihai Vodă, Cotroceni, Sf. Gheorghe Nou, Colțea, Sărindar, Stavropoleos etc., care aveau venituri mari din prăvălii, pivnițe, bălți, vii și moșii, noua mănăstire nu avea nici un venit în 1713, când își începea activitatea religioasă. Ctitorul face însă toate stăruințele ca să-i înjghebeze un venit sigur”, ne spune George Potra în cartea sa, Din Bucureștii de ieri.
Probabil că unele dintre cele mai profitabile afaceri de pe vremea aceea erau cârciumile și băcăniile, astfel că întreprinzătorul mitropolit Antim își îndreaptă atenția în această direcție, dovedind fler nu numai ca preot, ci și ca om de afaceri: „Prima încercare pe care o face în acest scop este construirea unei magazii de zid, cu pivniță, adică cârciumă, și băcănie, pe locul dăruit de Diicul și Chirică Rudeanu. Ca treburile de negoț ale acestei întreprinderi să nu fie stânjenite de agenții excesivei fiscalități a vremii, la 2 noiembrie 1714 mitropolitul obține de la Ștefan Cantacuzino voievod un hrisov de scutire pentru toate darurile existente «drept aceia – spune hrisovul – să fie această magazie, cu băcănie și cu pimnița în pace și scutită de fumărit, de cămănărit și de vin domnesc și băcanul ce va fi la băcănie și cărciumarul ce va fi la pimniță încă să fie ertați de toate dăjdiile meale să dea și cei eartați cu cărțile domnii meale iscălite, iar magazia aceasta cu băcănia, cu pimnița și băcanul și cărciumarul să nu dea la nici unile, ci să fie în pace de toate»”.
De aici până la o altă extindere a afacerii nu a fost decât un pas: „Ca să mărească și mai mult veniturile mănăstirii, mitropolitul Antim cumpără la 21 martie 1715, pe numele său și al mănăstirii, o pivniță de zid cu prăvălii deasupra și cu han în spate, pe ulița cea mare. De data aceasta mitropolitul nu-l poate convinge în nici un fel pe vânzătorul Șerban, fiul lui Iane Stăncescu, căruia îi plătește 1350 taleri bani gata, ceea ce era o sumă foarte mare pentru vremea aceea. Suma însă arată că pivnița, cu prăvăliile și cu hanul din ulița cea mare aveau un foarte bun vad comercial, care aducea mănăstirii venituri însemnate. În același an, la 14 octombrie 1715, Ștefan Cantacuzino voievod dă un nou hrisov mănăstirii Tuturor Sfinților, cu scutiri de dăjdii și cu daruri domnești” se arată în continuare în volumul Din Bucureștii de ieri.
Surse: George Potra, Din Bucureștii de ieri, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1990.