Aşa cum am mai scris, interesul pentru bucate alese şi gusturi apare timpuriu şi la noi, şi pentru că nu-i cazul de speculă şi analogii, o să rămânem în zona de documente şi mărturii clare.
În Moldova, în 1559, Alexadru Lăpuşneanu trimite vorbă peste munţi, la saşi, să „i se primească două femei spre a se deprinde a face pâne de lux, ca aceia din care ca şi din turta dulce (torta mellita), se făcea de orăşenii ţerii vecine daruri voievozilor. Aceasta este cea dintâi dovadă de ucenicie a noastră în acest domeniu la saşi deprinşi cu o hrană mai puţin îmbelşugată poate, dar mai îngrijită. În 1564 domnul ceruse doi brutari în Ardeal, dar iată că o descoperă pe una din cele două femei «de al cărei meşteşug e acum mulţămit». Domnia a păstrat datina de a ţine o pităriţă a curţii, şi astfel găsim pe «Nazarina pităriţa cea domnească de jitniţă»”. (Nicolae Iorga, Opere Economice).
În Ţara Românească, conform genovezului Franco Sivori, consilierul lui Petre Cercel (1583-1585), „principele obișnuia să mănânce totdeauna feluri gătite italienește și ținea în acest scop servitori italieni și francezi foarte iscusiți». Este pentru prima oară când aflăm de existența unor bucătari italieni și francezi la Curtea din Târgoviște” (O lume într-o carte de bucate, manuscrisul brâncovenesc – Carte intru care sa scriu mancarile de peaste i raci, stridii, melci, legumi, erburi si alte mancari de sec si de dulce, dupre oranduiala lor – Ioana Constantinescu cu un studiu introductiv de Matei Cazacu)
Şi Brâncoveanu avea bucătar şef francez ca şi grădinarul şef. „În drum spre Constantinopol, preotul englez Chishull găseşte Curtea Domnească, în 1702, «frumoasă, elegantă şi măreaţă». În cuhniile curţii trebăluiau bucătari francezi, iar copii de casă erau îmbrăcaţi aidoma pajilor de la Curtea lui Ludovic al XIV-lea”. (Alexandru Predescu, „Dâmboviţă, apă dulce…”).
