La sfârșitul anului 2014, a apărut, la Editura Tradiție din București, o nouă ediție a cărții lui Nicolae Iorga (1871-1940), „Ce sunt şi ce vor saşii din Ardeal“. Prin acest studiu, Iorga saluta hotărârea saşilor, luată la Mediaş în 26 decembrie 1918, de a se alătura României, aşa cum se configurase ţara în urma Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918 de la Alba Iulia.
În „Ce sunt și ce vor sașii din Ardeal“, Iorga creionează un portret general al sașilor din Transilvania, urmărind sumar istoria și cultura lor de la așezarea în aceste locuri până la momentul Unirii, cu prelungire spre viitorul lor ca parte a României. Capitolele expunerii reunesc dimensiunile esențiale ale vieții sașilor, radiografiată sub aspect cultural, religios, social, administrativ, de la începuturi până în zorii secolului XX:
-cine sunt sașii și unde locuiesc;
-din trecutul sașilor ardeleni;
-situația socială a sașilor;
-agronomia săsească;
-meseriile, industria, comerțul și băncile la sași;
-școala și biserica la sași:
-viața intelectuală la sași;
-organizațiile sașilor;
-caracterul național al sașilor;
-ce așteaptă sașii de la noua lor patrie.
Motivația lui Iorga, actuală și astăzi, este faptul că sașii sunt în general necunoscuți publicului român:
„Sașii posedă foarte mult simț pentru organizare. Condiția preliminară pentru aceasta este facultatea de a susține disciplina și de a-și subordona voința proprie obștii și scopurilor ei. Aceasta au învățat-o sașii din trecutul istoric. Ei sunt de veacuri obișnuiți a se ocârmui singuri și n-au suferit nicicând un amestec de sus.“
„În rezumat, sașii nădăjduiesc a afla la noua lor patrie deplină apreciere pentru munca lor culturală și priceperea dreaptă pentru individualitatea lor națională. Deși aparținători unui alt neam, ei nu vor fi mai puțin fii credincioși ai patriei lor nouă de cum sunt confrații lor români, și nu vor fi mai puțin călăuziți de spiritul de jertfă pentru țintele și idealurile ei mari, ci vor da ce au mai bun pentru a ferici și îmbogăți România Mare și pentru ca aceasta să devină tot mai mult un stat cultural modern.“
De aici nu a fost decât un singur pas către o a doua carte pe care v-o recomand, mai ales celor pasionați de gastronomie :
„Siebenbürghisches Kochbuch“ a Marthei Liess – publicată la editura Schiller Verlag, Bonn și Sibiu în anul 2011 – este cartea de căpătâi din bucătăria săsoaicelor. Între copertele ei se amestecă armonios toate aromele cămărilor, cuptoarelor și meselor săsești, mâncărurile copilăriei noastre, cum numai bunicile știau să gătească.
E suficient să consulți cuprinsul ca să constați că și acestă carte de bucate e mărturia conviețuirii multietnice, asimilând într-un stil original infuențe de la vecinii români, maghiari, turci. Și totuși, oricât de vechi sau exotice gusturilor actuale, bucatele de aici au o vagă aromă familiară, chiar dacă nu le-am gătit sau savurat în forma descrisă. E gustul nostalgic al amintirilor, al tradițiilor și vremurilor de demult. O autenticitate rară astăzi.
Citind rețetele din curiozitate, ca pe o ciudățenie culturală, nu cred că veți rezista supei de casă pe găină bătrână, prăjiturii cu rabarbură, ciorbei de agrișe, hencleșului (Hanklich) sau unor Topfenknödel (probabil de inspirație austriacă, găluște cu brânză de vacă, tăvălite în pesmet, servite de obicei cu dulceață de măceșe).
De aici și rețeta pe care v-o propun pentru sărbătorile de Paști, o rețetă de cozonac săsesc pufos, aromat, crocant în același timp. RosenKranz.