Daniela Luca este unul dintre cititorii noștri fideli. În ceea ce mă privește, mă leagă de Daniela o amiciție de peste un deceniu, de când ne agitam împreună într-un cenaclu literar, acu defunct. Daniela Luca este scriitor și psihanalist și, dacă ar fi fost să îi prescurtez CV-ul, tot mare ar fi rămas. Am invitat-o să ne scrie un text la temă pe care vă las să-l descoperiți mai jos. 
Motto:
„Oamenii nu pot gândi bine, nu pot iubi bine, nu pot dormi bine,  dacă nu au mâncat bine înainte.” – Virginia Woolf
În loc de Prolog
Nici nu s-au încheiat bine sărbătorile Pascale și m-a luat foamea de citit și de scris, lăsând deoparte minunățiile de bucate care au satisfăcut gusturile și, de ce nu, pretențiile culinare în aceste zile.

Încă de mic copil comparam plăcerea de a savura bunătățile de la bunica – cozonacul, tartele, clătitele, dulcețurile -, cu plăcerea de a citi, și râdeam cu verii mei că ”mănânc cărțile cu aceeași poftă cu care mănânc clătitele”. Mă înnebuneau aromele felurite ce inundau casa, adesea și grădina, și mă purtau prin tot soiul de povești, iar ochii mei iscoditori nu se linișteau până nu mă pitulam pe lângă bunica să văd tot ce și cum pregătea, în timp ce era cufundată printre tuci, crăticioare, tăvi, castronele, farfurii (din lemn, din ceramică, fontă sau lut, în niciun caz roboți de bucătărie, blendere and stuff) și toată pleiada de lucruri ce făceau din bucătărie și din gătit o lume de basm. Și hrana avea și un anume gust, datorită legumelor și verdețurilor din grădină, a laptelui, ouălor și cărnii de la animăluțele din curte. Și, în sinea mea, mai cred că izul de ușor sărat era dat de aerul mării, casa bunicii fiind doar la câteva sute de metri de țărm.
Cred că am fost și sunt o norocoasă: și bunica, și mama, și sora mamei, și nașa mea erau desăvârșite în prepararea și decorarea bucatelor, fiecare masă era o încântare. Și le-am urmat, în felul meu, pasiunea și devotamentul în această complexă și uimitoare pasiune și bucurie de a găti și a-i hrăni pe cei dragi.

Tot din acei ani mici, mă uimeau oamenii și felul lor diferit de a se hrăni sau nu, ritualurile, marotele culinare, aviditatea sau discreția când mâncau, tendința unuia de a se îndopa de parcă ar fi fost ultima lui zi de viață sau, în contrast, tendința altuia de a refuza aproape orice bucate, ascetizat, pierdut în lumea lui fiind. Ciugulitul, ronțăitul la întâmplare sau, dimpotrivă, cultul mesei, ordinea impecabilă a fiecărui lucru sau aliment așezat cu un anume sens. Și apoi, erau atâtea și atâtea momente la mesele împreună cu familia numeroasă, când ochii mei descopereau cu fascinație mai mult de atât: dincolo de culori și arome, de texturile alimentelor, de combinațiile incredibile de gusturi era o istorie întreagă, împletită cu povestea de viață a fiecărui om, cu personalitatea lui, cu preferințele și obiceiurile lui. Și pâinea avea alt gust în fiecare casă. Nu, nu era o glumă asta, chiar și banalul colț de pâine lua mirosul, gustul, impresiile senzoriale și afective ale oamenilor și atunci am înțeles că o bună hrană pentru trup este o bună hrană pentru minte și îndeosebi o hrană emoțională.

”Te iubesc ca sarea-n bucate!”, ”Foamea este cel mai bun bucătar!”, ”Ești ceea ce mănâncì”? – sau despre subiectul și obiectul dorinței

Deloc uimitoare este, în acest context, comparația psihanalistului Antonino Ferro – preluând teoria aparatului mental, de la W.R. Bion, care l-a conceput după modelul aparatului digestiv, și digestia mentală similară digestiei fiziologice – regăsită recurent în lucrările sale, între imaginea ședinței psihanalitice / terapeutice, cu imaginea bucătăriei, afirmând însă că noi nu-i propunem pacientului o porție gata preparată, ci doar ingredientele pe care el însuși ni le furnizează și, doar cu participarea, vom putea pregăti împreună porția de mâncare, ceea ce nu înseamnă că îl hrănim, ci că îl învățăm să-și gătească singur. Și tot A. Ferro precizează că, în unele cazuri dificile, este necesar chiar să și construim o bucătărie inexistentă. W.R. Bion, maestrul lui A. Ferro și al multor psihanaliști contemporani de pretutindeni, considera chiar că adevărul pentru aparatul mental este la fel de necesar ca o hrană sănătoasă pentru aparatul digestiv.

Oarecum la polul opus, Frederick S. Perls, continuă această comparație, în lucrarea sa Eul, foamea și agresivitatea (cap. ”Hrana mentală”), afirmând despre anumiți intelectuali care înghit orice fără să digere: ”Analizantul are un imens stomac intelectual, comparabil cu burta unei vaci. Conținuturile descoperite, deși sunt «ruminate», nu trec de pereții intestinului și nu ajung niciodată în țesuturile organice. Nimic nu este asimilat niciodată și nimic nu influențează personalitatea, totul rămânând în «burta» mentală – în creier. Această foame de cunoaștere este înșelătoare. Acești intelectuali pot înghiți orice, fără să ajungă însă vreodată să aibă un gust, o opinie personală; ei sunt mereu gata să recurgă la un «ism» în calitate de subiect specific”.

Prin urmare, nu există hrănire și gândire, emoție și împărtășire decât într-o relație, în cel puțin doi, subiect – obiect, prototipul fiind cel copil – mamă/părinte. Și atunci, dacă pentru subiect prima hrană emoțională/psihică (nu doar fiziologică) este obiectul primar (mama), iar procesul ingerării este baza pentru procesul introiecției (întâi prin încorporare, apoi prin identificare introiectivă, apoi comunicarea arhaică, prin identificări proiective reciproce șamd), gustul, mirosul, pofta/refuzul, plăcerea/neplăcerea trăită față de ce înseamnă hrană / a hrăni / a fi hrăni (până la sensul vital al ei) sunt indelebil legate de obiectul foamei/pulsiunii/dorinței/fantasmei. Un obiect care, prin jocul de prezență – absență, satisfacție nesatisfacere, frustrare – îndestulare, îndeajuns de bun (D. W. Winnicott) sau niciodată hrănitor (vezi filmul Inimi flămânde, o metaforă excelentă despre patologia psihotică a mamei și hrana otrăvitoare) este încă de la început creatorul matricei de viață-moarte a subiectului, hrana (fizică, afectivă, psihică, mentală) constituind filonul princeps al vieții.
Natura obiectului-hrănitor sau obiectului-hrană, cu semnificanții săi enigmatici, cu necunoscutul pe care îl poartă în el, cu amprentele sanogene sau patogene pe care le lasă în subiect, depășește cu mult aria perceptibilului, ceea ce lasă un loc esențial fantasmei, creației psihice, jocului interior, proceselor terțiare, sublimării și esteticii în lumea subiectului – vizibile de altfel și în arta culinară
Ca și în metafora lui Antonino Ferro, cel care gătește – hrănitorul, este totodată cel care iubește, îngrijește, dăruiește o bună hrană celui care este hrănit. Hrănitorul este acolo pentru a simți, în acordaj senzorial afectiv, esența ingredientelor preparate, astfel ca cel hrănit să se simtă bine, să se simtă primit, iubit, îngrijit. A (pre)găti este atunci nu doar un amestec de ingrediente la repezeală sau cu neglijență, ci este o întâmpinare a nevoilor și dorințelor subiectului de către obiect, mai mult, este o artă de a îmbina micile alimente cu buna măsură a emoțiilor și a gândurilor, a trăirii și a pasiunii de a face, de a hrăni, de a fi.
Acolo însă unde frustrarea, ura, invidia, furia, disprețul sunt ingrediente psihice în exces, hrana preparată va fi nocivă, și pentru mintea, și pentru psihismul, și pentru corpul subiectului. Sau, pe alt registru, acolo unde hrana este investită în exces, este erotizată și fetișizată, ea devine unicul obiect (obsedant) al dorinței, și mintea va rămâne doar un stomac, necreativ, doar depozitar de impresii, reprezentări, memorii, ce pot, prin acumulare fără transformare/metabolizare, să devină extrem de toxice (vezi conduitele alimentare deviante sau adicțiile).
Cel care gătește/hrănește mai deține o artă anume: aceea de a crea un spațiu armonios între el și ceilalți, unde se întâlnesc plăcerile individuale, se împărtășesc gusturi, senzații, arome, afecte, bucurii, plăceri, memorii, experiențe. Înainte de a hrăni, el gândește și creează hrana și hrănirea, empatizând (mai mult sau mai puțin conștient) cu subiectul hrănit. Hrana capătă anumite calități și legături simbolice în funcție de cel care urmează a o savura, a o încorpora, a se bucura de ea. În plus, hrana va purta în ea calitățile, măiestria, afectele, amprentele celui care a pregătit-o.

Nimic nu este întâmplător în acest proces, fiindcă prepararea bucatelor și hrănirea satisface totodată trei registre ale subiectului și obiectului: plăcere – neplăcere, Eul hrănitor – Eul hrănit, precum și exigențele de tip Supraeu (culturale – prin obiceiuri, ritualuri, tradiții, creații culinare) și Ideal al Eului (performanțe în gătit sau artă culinară, competențe estetice, artistice etc.) Și astfel, a găti devine o interfață între psihism și cultură (antropologie, estetică, filosofie, sociologie, artă). Pentru brahmani, lumea întreagă este o hrană și nu în sens metaforic, ci tămăduitor. Pentru psihanalist, hrana capătă de asemenea valențe și semnificații specifice în orice experiență și arhitectură psihică și psihopatologică, individuală sau relațională / socială.
Epilog
Am învățat să scriu și să citesc, simultan, la 4-5 ani, de pe o tăbliță de jucărie, care avea și alfabetul, cifrele și o numărătoare. Eram pe atunci bolnavă de amigdalită și necesita să stau câteva zile bune în casă, urma operația și refacerea. Bucuria mea a fost să reușesc în acele zile să citesc prima cărticică din viața mea, de fapt era o carte imensă, Poveștile Asiei, care mi-a deschis și o lume de savori și mirodenii, fructe și licori. Și, cum mă tot învârteam în acele zile prin casă și pe lângă mama, prin bucătărie, ce minune mi-a părut a fi să îi descifrez caietul cu rețete. Deliciul meu pe atunci era înghețata de ciocolată, nimeni nu o făcea mai bună decât ea (și până acum niciodată nu am mâncat mai bună, nicăieri în lumea asta largă pe unde am colindat). După operația de polipi și amigdalită, mi-au adus la spital înghețata mea preferată. Și mare mi-a fost supărarea când mătușa mea (farmacistă), mi-a aruncat-o repede apoi (abiaabia gustasem din ea!) ca să beau ceaiul ei de mușețel cu miere și lămâie. Inutil să mărturisesc că de atunci nu mi-a mai plăcut ceaiul de mușețel, nu?

Foto din arhiva personală a autoarei 
https://gastroart.ro/2017/04/17/produsele-traditionale-abordari-teoretice-perceptii-si-reglementari/