Să-ți vină apă în gură e mai ceva decât o erecție ! Côtes de veau Foyot!

Ce-i cu erecția, este androcentrism*? Și care-i direcția? Bucătăria mi-a dat întotdeauna satisfacții mai mari decât sexul – poate este o urmă pe care mi-au lăsat-o preoții...Mă destinde să trebăluiesc câteva ore ca să pregătesc o mâncărică.

Ce fel de mâncărică? O rețetă pariziană!

„[…] De pildă niște côtes de veau Foyot: carne groasă de cel puțin patru centimetri, porție cât pentru doi, se-nțelege, două cepe de mărime mijlocie, cincizeci de grame de miez de pâine, șaptezeci și cinci de parmezan ras, cincizeci de unt, se fărâmițează miezul de pâine până se face pesmet care trebuie amestecat cu brânza rasă, apoi se curăță și se toacă cepele, se pun la topit patruzeci de grame de unt într-o tigaie mică, în timp ce într-alta se vor căli cepele cu untul rămas, se tapetează fundul unei farfurii cu jumătate din ceapă, se condimentează carnea cu sare și piper, se pune pe farfurie și se garnisește o latură cu restul cepei călite, se acoperă totul cu un prim strat de pesmet amestecat cu parmezan, făcând să adere bine carnea la fundul farfuriei, lăsând să curgă untul topit și apăsând ușor cu mâna până se formează un fel de cupolă și adăugând unt topit, se stropește totul cu vin alb și cu supă, fără să treacă de jumătate din înălțimea cărnii. Se pune totul la cuptor pentru circa jumătate de oră, continuând să stropești cu vin și supă. Garnisit cu sote de conopidă. ” (Umberto Eco*, „Cimitirul din Praga”*, pp. 25, Editura Polirom, 2013, România).

Cu ghilimele, sper că v-ați prins?

„Bucătăria mi-a dat întotdeauna satisfacții mai mari decât sexul – poate este o urmă pe care mi-au lăsat-o preoții […] Mă destinde să trebăluiesc câteva ore ca să pregătesc o mâncărică.” De același Umberto Eco*, în „Cimitirul din Praga”, pp. 24-25, Editura Polirom, 2013, România.

Alte pagini culinare în romanul lui U. Eco

Pagina 40-41, pagina 56, pagina 77, pagina 85, pagina 184, pagina 189.

Cartea de drum lung

Matematica o fi ea grea, dar să citești și să înțelegi romanul „Ulysses” al lui James Joyce este o aventură și mai și. Prin comparație Umberto Eco nu este dificil în proza sa, dar împletirea firelor narative cu multe personaje, precum și lungimea narațiunilor sale, te pun la grea încercare. Un roman de Joyce sau de Eco nu este chiar cartea de plajă sau de noptieră.

Piemont și Paris

Ce-i cu rețeta (sunt mai multe pomeneli în roman) ? Scriitorul italian folosește drept context geografico-istoric, în principal regiunea Piemont, din nord vestul Italiei. În romanul său „Cimitirul din Praga”*, trecut prin traducerea fluentă, pitoresc-narativă a Ștefaniei Mincu, scriitorul își hrănește personajele ca piemontezii în Piemont, ca parizienii, la Paris. Ca în secolul XIX. Pe vremea lui Garibaldi și Mazzini. Și vânătoarea de aventuri gastronomice mai găsește în paginile romanului, filoane de reamintiri culinare. Personajele lui Eco sunt niște gourmet.

Cimitirul din Praga, merită vizitat

Unul din personajele romanului „Cimitirul din Praga”, este dl. Simonino, un individ cu tulburări de personalitate. MPD sau Multiple Disorder Personality*. Manevrat de-a lungul a 500 de pagini, dl. Simonino dar și alte personaje care trăiesc în mintea sa, sunt actorii unor întâmplări pre-adevăr de tipul profețiilor auto-realizate, care sunt la baza mitologiei despre marea ocultă care conduce lumea: protocoalele și reuniunea înțelepților Sionului din cimitirul din Praga. Conform narațiunii lui Eco, cimitirul din Praga este locul în care oculta s-a întâlnit pentru a-și da mâna să conducă lumea.
Autorul ridiculizează mitologia creată în jurul uneia dintre cele mai persistente teorii conspiraționiste a lumii. Un roman care face mișto de neputința umanității de a-și asuma și explica eșecuri. Protocoalele au fost inventate pentru a acoperi incapacitatea politică a unor guverne burgheze de a gestiona societățile.
Am văzut cimitirul din Praga, aproape l-am vizitat trecând pe lângă el, este cu adevărat un loc interesant, de reculegere, peste care dai plimbându-te prin zona centrală a vechii Praga.

Mâncarea din poveste

Una din provocările dar și satisfacțiile pe care mi le-am auto-asumat, este reperarea de indicii gastronomice în beletristica națională sau internațională. Nu în cărțile de bucate. Așa am descoperit în romanul pomenit al lui Umberto Eco, cu emoție, conexiuni cu bucătăria piemonteză, pariziană, recursul la istoria gastronomiei. Ceea ce vă recomandăm și dvs.

Morala?

Luați-vă ochelarii cu lentile de etnogastronom! Să căutăm în literatura română, poate clasică, poate modernă, poate contemporană, urmele etnogastronomiei românești. Le veți găsi rispite prin Slavici, prin Caragiale, prin Sadoveanu, prin Rebreanu, etc.. Nu literatură despre mâncare ci scrieri care duc personajele la masă. Scrise în anii 20-30-40 ai secolului trecut, pagini narative obișnuite ascund pietre nestemate despre antropo-antologice, despre vechi. Și totuși nou.

Lectură plăcută!

Orice roman românesc ați citi, cu siguranță veți găsi.
==================================================
NOTE
Imaginea asociată articolului este de la Roma Termini, de la un chioșc de ziare care vindea și șorțuri de bucătărie. Toate drepturile rezervate.
*Umberto Eco, Tribute website Umberto Eco
*”Cimitirul din Praga”, epuizată LINK
*Androcentrism, de la Wikipedia, enciclopedia liberă LINK
„Literal, androcentrism însemană “centrat pe bărbat”, termenul desemnând deci practica de a considera masculinul și experiențele masculine ca normă pentru comportamentul și realizările umane. Experiențele femeilor, ca de altfel tot ceea ce ține de femeiesc și feminin sunt văzute ca deviații sau excepții de la norma universal masculină. Androcentrismul este universal prezent în societățile și culturile contemporane, fiind un element esențial și complementar structurilor de putere patriarhală. Dacă patriarhatul arată cine deține de fapt puterea, androcentrismul indică modul în care această putere este transmisă psihologic dar și cultural.”