Salate cu flori comestibile la curtea lui Brâncoveanu (din O istorie a esteticii culinare în România)

Adevărul e că înainte să îl cunosc pe Cristi Tudor de la Microgreens România nu știam prea multe nici despre gingașele plăntuțe pline de nutrienți, nici despre florile comestibile. Apoi, în ultimii trei ani am reușit să mă îndrăgostesc de ele și să devină ingrediente (atenție, nu doar pentru decor) uzuale la mine-n bucătărie.
De când tot scriu despre istoria noastră culinară am ocazia să descopăr o mulțime de chestii faine, inedite și aproape de necrezut, în contextul acestui auto-rasism culinar exacerbat de la noi. Conform unora noi, ca nație, se caracterizăm prin barbarism și primitivism gastronomic și lipsă de inventivitate culinară. Nimic mai fals, mai ales când intrăm în detalii care nu-s neapărat excepții. Problema noastră sunt deceniile de comunism care au eclipsat restul istoriei.
În 1997 apărea la editura Fundației Culturale Române (actualul ICR) prima editare a unui manuscris din epoca brâncovenească, găsit în arhivele Academiei Române de către Ioana Constantinescu. Volumul „O lume într-o carte de bucate” ce beneficiază de un studiu introductiv de Matei Cazacu prezintă 293 de rețete de pe la 1700, din Țara Românească. Am mai vorbit și cu alte ocazii despre el, o să mai vorbim.

ATENȚIE! Există câteva sute de soiuri de plante și flori comestibile însă acestea trebuie să fie procurate din surse de încredere, să fie crescute organic, fără pesticide etc.
Dacă în articolul „Despre primul plating românesc” (între timp am găsit recomandări estetice chiar mai vechi) vă prezentam o rețetă din 1841 cu indicații clare de așezare a ingredientelor pe farfurie astăzi scriu despre ornarea unor preparate cu flori comestibile, încă de acum trei secole. „Impresionează, în schimb, în mod plăcut arta cu care unele platouri se recomandau a fi prezentate la masă, ornate cu flori (comestibile), cu preparate divers colorate (dându-se rețete pentru colorare în verde, galben, roșu) și folosind uneori aspicul” scrie Ioana Constantinescu în prefață.

Câteva exemple:

  • ”Păpară de erburi. Să iai lăptuci, iarbă grasă, haţmaţuchiu, boranză, foi de sfeclă, măcriş şi o ceapă tocată mărunt. Déci după ce vei spăla erburile bine, pune-le într-o oală au tingire, fiarbe-le cu puţintică apă, sare şi unt şi, când vor fi mai fiarte, pune-le zeamă de carne şi gălbenări de ou bătute. De vei vrea acră, cu puţintică aguridă au zeamă de lămâe, iar nevrând acră, cu zeamă de carne, şi apoi le fiarbe bine.”
  • „Sălată de lăptuci, pe deasupra cu oțet, cu untudelemn și flori de boranză au de limba boului”
  • „Sălată iar de lăptuci, tăiate în părți, puse în strachină înprejur, și în mijloc iarbă grasă și alte erburi bune și pre marginele lăptucilor, flori de boranză au de limba boului, iar pe deasupra cu oțet, untudelemn, sare și zahar”
  • „Sălată de amestecătură de lăptuci, foi de boranză, iarbă grasă, foi de mătăcină, vârfări de molotru, izmă, foi de bob şi erburi ce vei mai vrea, tăiate mărunt, pe deasupra cum s-au zis şi la sălata de lăptuci”

A se observa grija pentru detalii și a nu se uita că vorbim despre anii 1700.
Mulțumesc ierburiuitate pentru profesionalism. Am întâlnit pe acest site și în postările de facebook informații extrem de valoroase pentru acest articol.

O istorie a esteticii culinare în România. Prima parte: importanţa bucătarilor expaţi


 
 

Scroll to Top