Primit la poșta redacției și publicat cu drag. Textul aparține lui Cristian și Florin Cetățeanu, doi dintre cei mai fideli cititori ai gastroart.ro. Le mulțumim și îi așteptăm și cu alte articole
Termenul de „brutar” („BRUTÁR, brutari, s. m. Persoană care fabrică sau vinde pâine; jimblar. – Brut (reg. „pâine neagră”) + suf. –ar.” – cf. DEX 2009) a început să fie folosit în Țările Române pe la jumătatea sec. al XVIII-lea. Dacă căutăm în „Dicționar universal al limbei române” al lui Șăineanu (Editura „Scrisul Românesc” – ediția a VI-a, 1929), găsim:
„Meserii. – Mai toate numirile de meșteșuguri sunt de origine străină:
Brutar, de la săsescul brut, pâine neagră, sinonim cu slavonul pită (de unde pitar), și cu polonul jâmblă (din nemț. Semmel).”
În anul 1866, an în care Carol I a fost proclamat domnitor, pentru meseria celor care fabricau pâinea era folosit atât termenul de „pitar”, cât și cel de „brutar”. George Costescu, în „Bucureștii vechiului regat” (Editura „Universul” – 1944), ne vorbește despre aceștia:
„Singurele meserii ce bucureștenii practicau din vremuri vechi și din strâmtoarea nevoilor de toată ziua erau: abageria… rachieria pentru potolirea necazurilor și brutăria pentru pâinea noastră cea de toate zilele. Denumirea de „brutărie” era mai nouă și ne venea dela vorba nemțească „Brot” (pâine). Noi zisesem pâinei pită, iar pe cei ce o făceau îi numeam pitari.
Cum pâinea era cea mai de trebuință tuturora, mai toate mahalalele orașului aveau pitarii lor. Astfel, la vremea întronărei Domnitorului Carol I, erau: pitarul Milialache Pangăr în mahalaua Fântânei Boului, pe strada lui Popa Tatu; Pitar-Moșul de lângă marele maidan al Poștei celei vechi în mahalaua lui Popa Dârvaș, pe strada Dreaptă (azi str. Jules Michelet); Zinca Pităreasa în mahalaua Bradul Boteanului; pitarul Hristache Bățancu, în Beilâc, peste Gârlă, lângă biserica Sfintei Ecaterina; pitarul Mitache Coadă în răspântia uliței Târgoviștei cu cea dela „Omul de piatră”; pitarul Petrache Zotovici, în Lucaci; pitarul Mihalache Piron, în Olteni; pitarul Manolache Lăzărescu, în Popa Soare; pitarul Matache Teișanu la biserica Sf. Ștefan și pitarul loniță Roșianu, în Mântuleasa.
Mai pe urmă, și în locul unora din aceștia, s’au ivit: Manea Brutarul, urmașul lui Mitache Coadă; Babic cel dela Cuibul cu barză’ a cărui dugheană este azi modernizată în… plăcintărie; Kir lani Brutarul din Visarion; Radu Brutarul dela Schitul Darvari, din Icoană; Gheorghe Damalidi de pe colțul străzei Sfinților, peste drum de spitalul Colței; Nicola dela Sf. Gheorghe Nou; Anastasie Brutarul dela Sfinții Voevozi, și acela preschimbat azi în plăcintar, Niculescu-Lungu cel dela Podul Beilâcului din porțiunea ce azi poartă numele de strada Carol și Ioniță Cocătorul din ulița Franzelarilor, botezată astfel de pe urma lui, el având acolo și cea dintâi franzelărie. Pe la 1870 aveau deasemeni mare faimă de brutari buni și Dumitrache Oochi-Albi, din calea Văcăreștilor, dar mai ales Sache Constantinescu, tatăl fostului ministru liberal Alecu Constantinescu care își avea brutăria peo ulicioara a străzi Cazărmei, desfundată apoi și numită strada Bateriilor. Aiesta adusese și niște lucrători nemți dintre cari unul, pe nume Blaschek, a preluat brutăria și a făcut-o franzelărie.
Cam în aceiași vreme se arătase și celelalte două brutării nemțești sau franzelării și anume: a lui Alois Müller din Radu-Vodă și a lui Otto Gagel care a început într’o casă veche de pe strada Doamnei, s’a strămutat apoi în alta de la Schitul Maicilor și în cele din urmă pe strada Puțului cu apă rece din mahalaua Isvorului unde a durat acea fabrică mare ce lucrează și azi.
Pâinea Bucureștilor se făcea la început numai din grâul moșiilor de prin jurul orașului, care era măcinat pe la morile cu apă de pe Gârla Dâmboviței, iar mai târziu la morile din mahalaua Făinarilor dinspre Câmpul Moșilor sau la cele de pe lângă Obor. Prețul pâinei era 2 gologani (20 de bani) când era din făină integrală, și îi zicea pâine neagră, si 25 de bani pentru o jimblă sau pâine albă, toate în forma de pită rotundă. Greutatea pâinei era de un kilogram, fără greș, si regula asta era strict păzită deoarece abia trecuse vremea când Agia, dacă prindea pe vreun brutar că făcea pâinea cu lipsă la cântar, punea pe Căpitanul Costache, Zapciul Agiei să-l plimbe prin Piață cu pâinea atârnată de gât și mânat cu gârbaciul de la spate. Pentru salahori și pentru sărăcime se mai făcea, la prețul de 10 și 15 bani, o pâine ceva mai mică, de secară și lipie din făină mai bunișoară și mai puțin dospită, în forma de azimă sau turtă. ”
https://gastroart.ro/2018/10/09/cea-mai-veche-atestare-unor-mori-bucuresti/