Cea mai veche meserie din lume a avut dintotdeauna o reprezentare cât se poate de vizibilă în diferitele etape de dezvoltare a Bucureştilor. Pornind de la vechea „mahalla” a începuturilor, până la „mahalaua” modernă, prostituţia şi-a făcut loc sfidând rând pe rând interdicţii, oprobriul public sau puritanismul ipocrit.
Odinioară cuvântul „mahalla”, care provine din limba turcă, avea semnificaţia de „cartier”, indiferent dacă acesta era situat la marginea sau în centrul oraşului din care făcea parte. Cu timpul însă a devenit un termen mai degrabă peiorativ, asimilat cu periferia şi cu tot ce însemna aceasta în viaţa locuitorilor ei, adică o zonă marginală, în care mahalagiii aveau un comportament specific. Moralitatea nu a fost deloc punctul forte al mahalalelor Bucureştilor, acestea fiind populate încă din secolul al XVIII-lea cu tot felul de aventurieri în căutare de viaţă uşoară, distracţii şi femei. Pe acest fond prostituţia, aşa cum era şi firesc, a cunoscut o dezvoltare fără precedent.
Potrivit mărturiilor unui martor al vremurilor, un anume conte d’Antraigue, aflăm despre cârciumile şi pivniţele din acele timpuri că „se transformaseră în adevărate taverne aflate la dispoziţia petrecăreţilor” (apud. Adrian Majuru, Bucureştii mahalalelor sau periferia ca mod de existenţă, Editura Compania, 2003). Un alt francez, agentul Emile Gaudin, spune că în Bucureştii anului 1796 „virtutea este necunoscută” şi că „desfrâul domina în toate locurile”. Este uşor de presupus că pe fondul acestui desfrâu prostituţia era deja un fel de „modus vivendi”.
Distracţiile deocheate au atras mânia mai marilor zilei, chiar dacă „boierii tineri” şi „beizadelele” se aflau adesea în prim plan cu viaţa uşoară pe care o duceau. Despre aceştia se cunoaşte că erau iubitori de petreceri „cu o rafinare într-adevăr orientală, cu toate desfătările simţurilor, în braţele frumuseţilor pe care ţara şi Constantinopolea le trimeteau la Bucuresci”. Măsurile luate de stăpânire nu au putut împiedica propagarea fenomenului, depravarea ajungând până şi în „chiliile mănăstirilor”. O altă mărturie de pe la 1736, de data asta a unui grec, pe numele lui Constantin Dapontes, ridică în slăvi „tronul Afroditei din Vlaho-Bogdania care erau Bucureştii”, nepreţuit datorită „frumuseţii şi indecenţei femeilor”.
Româncele erau numite de turci „leliţe”, „talience” sau „femei podane”, iar femeile uşoare erau poreclite de către bucureşteni „podărese”, deoarece „făceau podul”, sau „grizete”. Mai târziu, pe la 1853, prostituţia a intrat în etapa unei firave reglementări, fiind introdusă pentru prima dată, cu titlu obligatoriu, „condicuţa”. Şase ani mai târziu a fost instituit un „regulament” care clasifica prostituatele în trei categorii: „A. Femeile ce întrebuinţează această profesie pe faţă şi fără pericol; B. Femeile ce întrebuinţează această profesie în taină, cu oarecare îngrijire şi cu pericol; C. femeile ce întrebuinţează această profesie prin mijlocirea altor femei făcătoare de bine.” Controalele medicale erau obligatorii şi se făceau de două ori pe săptămână, cele care se sustrăgeau acestei rigori riscând pedepse pecuniare, arest sau chiar exil. Matroanele bordelurilor erau numite „femei-pezevenghi”.
În 1887 a fost adoptat un regulament după modelul belgian şi francez, iar în 1895 a intrat în vigoare un alt regulament prin care „agentul comunal era obligat să vegheze la aplicarea a opt articole clar definite privind organizarea prostituţiunii”. Printre aceste articole se găseau unele care în ziua de azi pot părea de-a dreptul hilare. Spre exemplu, prostituatelor li se interzicea să „şadă” la ferestrele deschise, iar „perdelele ferestrelor din casele unde locuiesc femeile publice vor fi lăsate jos totdeauna”. Era interzis de asemenea prostituatelor „de a se preumbla pe strade îmbrăcate într-un mod indecent”. Interdicţiile se refereau şi la frecventarea unor anumite artere de circulaţie, cum ar fi bulevardul Universităţii, Calea Victoriei, strada Lipscani, piaţa Episcopiei (unde azi se află Ateneul Român), grădina Sf. Gheorghe, „Cişmegiu” sau şoseaua Kiseleff.
Surse: Adrian Majuru, Bucureştii mahalalelor sau periferia ca mod de existenţă, Ed. Compania, 2003
Sursa foto: http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/scurta-istorie-prostitutiei-romania-foto