Plachie de stridii – e o curiozitate, azi, dar în veacul al XIX-lea, pe când stridiile de Marea Neagră (chiar dacă mai mici decât vestitele stridii de Arcachon) erau la mare căutare, rețeta asta își găsise locul prin cuhnii. Și-n cărțile de bucate, de bună seamă. Pentru că o dată ce ne-am pornit a scrie culegeri de rețete, nu ne-am mai oprit (sic!).
Revenind la stridiile autohtone – și încercând a vă mai descreți frunțile – să vă zic și că unul dintre domnitorii care ajung pe tronul Valahiei, în veacul al XVII-lea era poreclit… Stridie. Radu Stridie Vodă! Și asta pentru că voievodul, pe numele său real Radu Leon, fiul altui domnitor pământean, Leon Tomșa (sprijiniți însă mult de grecii din Fanar, și tatăl, și fiul) își dobândise averea (care cumpărase tronul) din neguțătoria cu pește, dar mai ales cu fructe de mare. În istorie, el mai este menționat drept Radu-Negustorul-de-Scoici. Însă poporul i-a zis, mai de-a dreptul, Radu Stridie. Totuși, vooievodul ăsta a lăsat și alte urme palpabile în istorie, nu doar un nume șui. În timpul domniei voievodului Radu Leon, în 1665, a fost pictată pentru prima dată Catedrala Patriarhală din București și tot el o transformă, în 1668, în reședință mitropolitană. În vremea lui, în 1667, e menționată, în București, prima cafenea, care era proprietatea unui oarecare Kara Hamie, aflându-se în plin centrul orașului, în apropiere de locul în care s-a construit, mai târziu, palatul Băncii Naționale.
Și-acum să ne întoarcem în cuhnie!

Plachie și plachii

Știu că știți o mulțime de rețete de plachii. Și una singură dacă ați ști – plachia clasică de crap – tot ați fi câștigați. Că-i mâncare delicioasă, de să te lingi pe degete, cum zice românașul nostru. Mmmm! Dar uite că acum un veac și jumătate – sau pe-acolo – se pregăteau în Principatele Române și-alte bucate botezate drept… plachii. Cum e și plachia asta de stridii, pe care-am să mă-nvrednicesc și eu să o gătesc. La vremea aceea, stridiile erau pescuite-n Marea Neagră. Azi le-om lua de pe unde le-om găsi. Știință am că-n largul mării sunt… crescătorii de midii. Cu stridiile, nu știu ce să zic… Dar, ori-de-unde le veți lua, de pregătit le pregătiți așa:

Plachie de stridii – rețeta

Ia 200 de stridii, ………..
Citește mai departe toate detaliile acestei delicioase RETETE ROMANESTI
Acest text este un fragment, continuarea o puteți citi la linkul adăugat și face parte din parteneriatul GastroArt.ro cu ANTENA SATELOR. Vă mulțumim pentru înțelegere!

Raci cu maioneză – rețeta Ecaterinei Steriady (colonelu), din 1871

Alivenci – rețeta din 1871 a Ecaterinei Steriady (colonelu)


 

Primele noastre jurnale de călătorii sunt surse perfecte pentru analiza istoriei noastre culinare şi deprinderile gurilor & burţilor vremii. Dacă volumele „Ţările Române văzute de călători străini” relevă date importante (vezi descrierile ceremonialelor şi reacţia „turistului” – încântat ori stupefiat), în memoriile de călătorie ale românilor afli, de cele mai multe ori indirect, detalii importante.
Prezint astăzi un studiu de caz din „Pelegrinul Transilvan” de Ion Codru Drăguşanu: în august 1840, pe când se afla la Strasburg (cetate fortificată germano-francă), autorul spune că nu avea cum să plece fără „a ne sătura de renumitele pastete de ficat de gâscă cu trufe”. Un an mai târziu, la Paris „ni se serviră întâi stridii, un fel de scoici de mare ce se mănâncă cu piper şi suc de lămâie, mai vii şi nemestecate”. Observ că, în cazul trufelor, I.C. Drăguşanu nu a simţit nevoia unei explicaţii complementare, prin urmare deducem că „diamantele negre ale bucătăriei” nu doar că erau folosite şi pe la noi ci că termenul se vulgarizase deja.
Nu de alta, dar autorul ţine cont de cele mai multe ori de dreptul la ignoranţă al adresantului epistolelor sale.
Este cât se poate de adevărat că, în timp ce el umbla Europa, la Bucureşti, un belgian, Donat Hugues, le introducea în meniul restaurantului său iar Mihail Kogălniceanu și Kostache Negruzzi le menţionau în cartea „200 rețete cercate de bucate, prăjituri și alte trebi gospodărești”.
În ceea ce priveşte stridiile, avem o dilemă. Autorul le descrie atât fizic cât şi cum se consumă, de unde rezultă că preparatul era cu adevărat insolit. Cu toate acestea, cea mai veche colecţie de reţete din Ţara Românească, „O lume într-o carte de bucate – manuscris din epoca Brâncovenească” are un subtitlu care ne pune uşor pe gânduri: „Carte întru care să scriu mâncările de pește i raci, stridii, melci, legumi, erburi și alte mâncări de sec și de dulce, dupre orânduiala lor”. Există (din câte îmi amintesc, volumul este momentan împrumutat) şi câteva reţete cu aceste moluşte, mai ales fripte pe jar.
Nu fiţi uimiţi!, există o specie de stridie de Marea Neagră (Ostrea edulis), în prezent destul de rară, dar care, în urmă cu trei secole ar fi putut fi culeasă şi consumată la scară ceva mai largă.
UPDATE: o altă dovadă indubitabilă despre consumul de stridii la noi o constituie “Catalogul vămilor pe leatul 1784 Ghenarie (ianuarie) 3 după care a urma orănduitul vameş a vămui mărfurile”. În lista de taxe apar menţionate midiile & stridiile “de povară” (bănuiesc că cele destinate comerţului şi nu consumului propriu), care erau vămuite cu 116 bani, preţ piperat. (Din istoria comerţului la Români mai ales băcănia, publicaţiune de documente inedite 1593-1855, de Dumitru Z. Furnică, atelierele grafice Socec & co. 1908).

Articol apărut cu sprijinul La Bottega del Tartufo 


Foto: oesterkoning.nl

Despre foie gras şi trufe în interbelic