Gătitul este considerat de mulți, și pe bună dreptate, o formă de artă. Modul inovativ în care chefii utilizează ingredientele, regulile de compoziție din spatele unui plating reușit, chiar și poveștile care inspiră preparatele, toate acestea, precum și multe altele, conferă gătitului o dimensiune artistică,  bucatele devenind principalul mijloc de expresivitate a trăirilor și a emoțiilor.
Dar ce se întâmplă atunci când un artist plastic se apucă de gătit? Ei bine, se nasc povești și rețete fabuloase, iar multe dintre acestea au ajuns să facă subiectul unor cărți spectaculoase, în care mâncarea și poveștile de viață se împletesc armonios dând naștere unui univers gastronomic unic.

,,Cezanne and the Provencal Table/ Cezanne și masa provensală” (1995), de Jean-Bernard Naudin și Jacqueline Sauliner

Extrem de atașat de meleagurile natale din regiunea Provence, Paul Cezanne și-a tras seva creatoare nu doar din frumusețea zonei, ci și din minunata bucătărie locală.
Cu toate că, la un moment dat, a declarat că preparatul său preferat este “cartofii în ulei”, pictorul s-a bucurat încă din copilărie de o varietate de mâncăruri delicioase preparate de mama sa și,mai târziu, de Madame Bremond, bucătarul său personal.
Cincizeci dintre rețetele care au alimentat eul creator al lui Paul Cezanne se regăsesc și în cartea lui Jean-Bernard Naudin, și a lui Jacqueline Sauliner. Mai mult, bucatele sunt aduse la viață prin fotografiile pline de culoare ale fotografului de renume internațional Jean-Bernard Naudin; de asemenea,reproducerile picturilor lui Cezanne adaugă la frumusețea acestui volum, care se conturează ca o odă adusă nu doar marelui artist ci și bucătăriei provensale.

Sursa: Goodreads

,,Dalí: Les Dîners de Gala” (1973/2016), de Salvador Dalí

Extravagandul și… eroticul volum ,,Les Dîners de Gala” a fost publicat inițial în anul 1973 în doar 400 de copii, oferind publicului cititor acces la 136 de rețete compilate de către Dali și soția acestuia, Gala. Volumul a fost reeditat în 2016.
Împărțită în 12 capitole, cu titluri precum ,,Prime Lilliputian malaise” (capitol dedicat cărnurilor) sau ,,Deoxyribonucleic Atavism” (legume), cartea conține și ilustrații ale cinelor somptuoase oferite de excentricul artist. Mai mult, capitolul 10, intitulat ,,Mă mănâncă GALA”, este dedicat exclusiv afrodiziacelor.
,,Ouă de mii de ani”, ,,Cotlete de viţelumplute cu melci”, ,,Plăcintă cu broască” şi ,,Praline cu ananasşiconuri de pin”, sunt doar câteva dintre rețetele născute din imaginația lui Dali.
,,Aş vrea să fie clar că, de la primele reţete, «Les Diners de Gala», cu preceptele şi ilustraţiile sale, este dedicată plăcerilor gustului. Nu se vor găsi formule dietetice. Dacă sunteţi unuldintre cei care numără caloriile, care îşi transformă bucuria de a mânca într-o pedeapsă, închide cartea imediat: este prea vie, prea agresivă şi impertinentă pentru dumneavoastră”, își informează Dali cititorii încă din primele rânduri.

Sursa: The Guardian

,,Dinner With Jackson Pollock: Recipes, Art & Nature/ Cina cu Jackson Pollock: rețete, artășinatură” de Robyn Lea

Unul din exponenții majori ai expresionismului abstract, Jackson Pollock a fost un bucătar și grădinar avid. Rețetele create de artist au fost adunate de către prietenii și familia acestuia, iar Robyn Lea le-a organizat într-un volum ,,apetisant”.  Astfel, publicul se poate bucura de mai mult de 50 de rețete semnate de Pollock, începând cu rețete de startere și antreuri, și continuând cu garnituri, pâine copată și felurite deserturi. În plus, volumul ,,Dinner With Jackson Pollock: Recipes, Art & Nature” este asezonat și cu povești și întâmplări din viața artistului, care a căutat să-și ducă traiul cât mai aproape de natură, fapt ce i-a influențat nu doar arta, ci și gătitul.

Sursa: Gemfound 

,,Frida’s Fiestas: Recipes and Reminiscences of Life with Frida Kahlo” (1994) de Marie-Pierre Colle, Guadalupe Rivera

Cea mai celebră pictoriță mexicană, Frida Kahlo, a fost un artist care și-a trait viața după propriile reguli, sfidând cutumele societății. Aceasta a iubi cu aceeași măsură atât pictura, cât și gastronomia . De alfel, au rămas celebre fiestele organizate de aceasta, petreceri pline de entuziasm și preparate din bucătăria tradițională mexicană, gătite chiar de Frida.
Tipărită în ediții successive în Mexic și SUA, ,,Frida’s Fiestas: Recipes and Reminiscences of Life with Frida Kahlo” reprezintă o colecție de peste 100 de rețete adunate și îngrijite, printre alții, de către Guadalupe Rivera (fiica lui Diego River, cel care i-a fost soț lui Frida Kahlo).
Cartea conține meniuri și câteva rețete pe care Frida le-a pregătit pentru ocazii special – inclusiv meniul de la nunta cu Diego Rivera, rețete precum consommé de pui, ardei umpluţi cu fructe, ardei în sos de smântână, axayucatl, supă de fasole neagră, candlemas, îngheţată de nucă de cocos etc.

Sursa: Goodreads

,,A Painter’s Kitchen: Recipes from the Kitchen of Georgia O’Keeffe”, de Margaret Wood

Această carte scoate în evidență creativitatea Georgiei O’Keeffe nu doar în atelierul de pictură, ci și în bucătărie.
Margaret Wood, autoarea cărții, a fost îngrijitoarea persoanlă a lui O’Keeffe din 1977 până în 1982. Cele două s-au întâlnit pe când Wood avea 24 de ani, iar artista 90 de ani, fapt ce a contribuit la conturarea unei dinamici interesante între cele două.
Wood lucra în tura de noapte și ajungea la locuința artistei la ora 5 p.m. După ce îi pregătea și îi servea cina, tânăra obișnuia să-i citească lui O’Keeffe, iar apoi o însoțea în plimbările de seară. După ce pictorița adormea, Wood se culca într-o cameră alăturată și pleca dimineață, la ora 9 a.m. Această rutină a continuat mult timp, întrucât lui Wood i-au trebuit mai bine de 9 luni pentru a-i câștiga încrederea excentricei nonagenare. ,,A fost o lecție de răbdare și de învățare”, mărturisește aceasta. Asfel, ,,A Painter’s Kitchen” nu este doar o simplă carte cu rețete culinare, ci și o mărturie a ultimilor ani din viața uneia dintre cele mai apreciate pictorițe moderniste.
Volumul cuprinde rețetele pe care Wood obișnuia să le gătească la locuința pictoriței din Abiquiú, New Mexico. Altele, sunt creațiile lui O’Keeffe. Indiferent de ,,autor”, mâncărurile servite în gospodăria artistei au avut mereu un numitor comun: alimentele naturale și pline de culoare, cultivate și crescute în grădină artistei.
Deși simplistă, mâncarea servită în casa lui O’Keeffe era extrem de hrănitoare și, cum era de așteptat, prezentată cu mult bun gust și rafinament.

Sursa: thefoodpoet.com 

Duelul gurmanzilor din high life-ul bucureștean al sec. XIX-lea

Întrebare de 1.000 de puncte la un concurs de cultură generală: Care este numele singurei femei din lume care a scris o carte de bucate după ce a făcut un rege să abdice pentru ea? Răspuns: Wallis Warfield Simpson.
Nu era foarte frumoasă, nici foarte tânără. Era americancă şi, vorba celei care avea să devină nu peste multă vreme „Elisabeta, regina-mamă a Marii Britanii”, era „prea măritată” şi după aceea „prea divorţată” (căci până să-l facă pe regele Eduard al VIII-lea să-şi piardă minţile, Wallis Warfiled Simpson fusese măritată deja de două ori şi la scurtă vreme avea să şi divorţeze a doua oară).
Nu voi face acum o trecere în revistă a evenimentelor care au condus la abdicarea regelui Eduard al VIII-lea (era în anul de graţie 1936) şi la urcarea pe tron a fratelui său mai mic, George al VI-lea (tatăl actualei regine a Angliei). Istoricilor le revine sarcina să scrie despre asta. Nu voi pune în pagină nici cine ştie ce cancanuri despre cel care a renunţat la tron pentru mezalianţa cu o femeie care nu corespundea din punct de vedere social statutului său. Să spunem doar că pentru mulţi a devenit foarte clar ce se va întâmpla când tânărul rege (a domnit doar în anul 1936, din ianuarie până în decembrie) a plecat cu iubita lui într-o croazieră la bordul iahtului Nahlin, până către extremitatea estică a Mediteranei.
În august, Wallis era încă măritată cu „dl Simpson”. În octombrie a depus actele de divorţ. În noiembrie, regele anunţa că vrea să abdice, iar în decembrie a şi făcut asta. După cum se vede, totul a decurs cu o rapiditate pe care numai o mare pasiune o putea dicta. „Mi s-a părut imposibil să accept această imensă responsabilitate şi să accept îndatoririle mele de rege fără ajutorul femeii pe care o iubesc”, avea să-şi justifice el abdicarea. După care a părăsit Regatul Unit pentru Austria şi pentru sudul Franţei, acceptând titlul de „Duce de Windsor”. Aşa se face că Wallis avea să intre în istorie şi sub numele de Ducesa de Windsor (e drept, după doi ani de încordate relaţii cu familia regală).
E mult de scris şi despre pendulările Ducelui de Windsor, în timpul celui de al doilea război mondial, când înspre nazişti (se pare că înainte de război se întâlnise cu Hitler, pe care îl salutase cu binecunoscutul „Heil”, iar în timpul conflagraţiei e bănuit că ar fi deconspirat naziştilor planurile aliaţilor), când înspre forţele americane şi britanice. Maţele astea le vor descurca, după cum am spus, istoricii. Pe mine mă interesează ce a mai făcut Wallis în răstimpul ăsta? Iar ce a făcut ea a ajutat eforturile de război ale aliaţilor. Vă închipuiţi că poate şi-a donat averea armatei ori că s-a înscris voluntar ca infirmieră pe front. Nimic din toate acestea. Dar ceva-ceva tot a făcut. A scris o carte de bucate (prefaţată chiar de Prima Doamnă a Americii, Eleanor Roosevelt), iar fondurile obţinute din vânzarea ei au fost folosite pentru ameliorarea vieţii britanicilor care aveau de suferit din pricina războiului. Din aceşti bani, se cumpărau ajutoare pentru familiile care rămăseseră fără locuinţe în oraşele bombardate de avioanele germane.
„Some Favorite Southern Recipes of The Duchesse of Windsor” a fost publicată în America şi vândută în America. E de înţeles de ce au prioritate în carte reţetele sudiste, arareori fiind „rătăcită” prin pagini şi câte o reţetă din sudul Franţei ori din Marea Britanie. Eleanor Roosevelt face referiri, în prefaţă, la valoarea pe care o au aceste reţete americane în contextul gastronomiei mondiale, „această tendinţă spre o simplitate sănătoasă”, spune ea, fiind „una dintre contribuţiile remarcabile pe care oamenii din Statele Unite le-au adus obiceiurilor alimentare moderne” (vorbim despre bucătăria simplă a Sudului, acum 70-80 de ani!).
Citește mai mult despre cartea de bucate a Ducesei de Windsor AICI și află rețeta de PORK CAKE.
Acest text este un fragment, continuarea o puteți citi la linkul adăugat, și face parte din parteneriatul GastroArt.ro cu site-ul CARNETE. Vă mulțumim pentru înțelegere!

Carol al II-lea și Duduia. Două meniuri, câteva istorii amoroase și un șalău ironic

Iepure în sos de sardele (rețetă din 1847)

Spată de miel umplută (rețetă din 1888)

Rețeta aceasta a fost culeasă dintr-un sat de Câmpia Buzoiană, de la preoteasa Florica a părintelui Ion din Bobocu.
Dintotdeauna, zemurile au fost considerate o binefacere pentru stomac. Calde sau reci, dese, drese, concentrate, cu paine sau „goale”, cu legume ori simple fierturi, ele n-au dezamagit niciodata. De aceea le iubim, le respectam si le servim, ca „felul intai”, la masa. inaintea tuturor altor mancaruri.
Cu atat mai mult in perioadele de post ne vom bucura de aceste zemuri sanatoase, borsuril de legume si zarzavaturi care ne dau putere si energie, ca sa razbim pana in binecuvantata zi a Inaltarii.
Pentru „Borsul de legume” al preotesei Floarea Ion din Boboc (Buzau) ai trebuinta de: 3-4 cepe, 2-3 morcovi, o telina (radacina si frunze), patrunjel (radacina si frunze), o felie de dovleac placintar, o legatura de leustean, doua-trei linguri de orez, o jumatate de litru de bors, sare, piper; facultativ: 3 linguri de untdelemn. (afla mai multe retete)
Cum se procedeaza: Zarzavatul (morcovii, telina, radacina de patrunjel) si dovleacul se curata si se trec prin razatoarea mare……………………………
Vezi instructiunile de preparare AICI
Acest text este un fragment, continuarea o puteți citi la linkul adăugat, și face parte din parteneriatul GastroArt.ro cu Radio România Antena Satelor. Vă mulțumim pentru înțelegere!

Kugelhopf-ul Casei Bacalbașa (rețetă din 1934)

Nu-i românească întru totul, pentru că ne-a fost adusă de austrieci, însă rețeta asta a devenit până-ntr-atât a noastră, că-n nordul țării olarii modelează din lut vasul special în care să pui kugelhopf-ul la copt. La fel cum modelează oala de sarmale, bunăoară…
Rețeta de azi a fost menita sa va pregateasca pentru… zilele Pastilor. De notat si de tinut minte! E-un cozonac nastrusnic, pregatit de bucovinence, de-i zice kugelhopf!
Vasul in care se pregateşte kugelhopful te face sa te gandeşti fie la un turban, fie la razele soarelui. De altfel, intr-o enciclopedie din secolul al XVIII-lea «kouglof» insemna «boneta turceasca». In Ţarile de Jos, acestui… hai sa-i zicem cozonac i se mai spunea chiar «turban».
In Franţa, reţeta a fost adusa la Versailles de Regina Maria-Antoaneta.
Cat despre forma in care se pregateşte – tronconica şi cu caneluri de jur imprejur, avand o gaura in mijloc – ea a ramas neschimbata din secolul al XVI-lea, insa forme asemanatoare (care permiteau o coacere uniforma) existau inca din perioada Imperiului Roman. Pentru jurnalistul Constantin Bacalbasa, autorul ”Dictaturii gastronomice”, aceasta este, simplu, prajitura casei.
Sa treci prin sita, intr-o cratiţa, 100 g de faina. Faci in mijloc o gaura, pui acolo 25 g de drojdie de bere subţiata in 150 ml de lapte calduţ, mai pui 160 g de unt, puţina sare, 3 oua intregi şi o lingura de supa plina cu zahar pisat.
Amesteca aceste lucruri cu varful degetelor, apoi impreuneaza repede cu faina. Dupa ce s-a facut bine amestecul, adauga…………..
Vezi instructiunile de preparare AICI
Acest text este un fragment, continuarea o puteți citi la linkul adăugat, și face parte din parteneriatul GastroArt.ro cu Radio România Antena Satelor. Vă mulțumim pentru înțelegere!

Mititeii românești – de la legendă la rețetă (I) „Nașul” N.T. Orășanu și „notarul” Constantin Bacalbașa

„Cotlete false”, din zarzavat (rețetă din 1930)

Cartea de bucate a Mariei Maurer

Cartea de bucate, în secolul XIX. Oare ce mâncau bucureștenii acum 170 de ani? Un răspuns îl putem afla dintr-o carte publicată în 1847 la București. A treia în seria cărților de gen tipărite în România și cea dintâi publicată de o editură bucureșteană, această culegere de rețete este piatră de hotar a bucătăriei naționale.
Am avut bucuria, în urmă cu un deceniu, să îngrijesc apariția pe piață a reeditării celei dintâi cărți de bucate tipărite în București *). Chiar dacă anul exact al primei ediții este incert, nu greșesc prea mult când afirm că primăvara asta s-ar cuveni să aniversăm 170 de ani de literatură gastronomică în orașul de pe malul Dâmboviței.
În „Bibliografia Chronologică Română” (1873), Dimitrie Iarcu menționează în mai multe rânduri „Cartea de bucate” a Mariei Maurer, atrăgând atenția asupra edițiilor succesive ale acesteia, în intervalul 1849-1863. Aici, cea dintâi consemnare este a ediției a III-a, Tipografia Copainig, 1849. Alte referiri găsim în „Bibliografia românească modernă”, volumul III, unde ni se propune ca posibil an al primei ediții anul 1846. Dar și 1847 (?!?). Personal, tind să cred că 1847 este „anul 1” pentru literatura de specialitate la sud de Milcov, dar nu pot să nu remarc, totuși, că certe rămân doar datările edițiilor a II-a (1849, datare posibilă după un exemplar aflat în custodia Bibliotecii Academiei) și a III-a (exemplarul pe care am reușit să îl țin în mână se găsește în colecția lui Ion C. Rogojanu) . Un exemplar din ediția I, care nu specifică însă anul apariției, se află, din sursele mele, la Biblioteca Națională. Ediția a IV-a, cea din 1851, a ajuns și ea în mâna unui colecționar (cel puțin asta presupun, dat fiind faptul că ea s-a vândut relativ repede de pe site-ul unui anticariat, în ciuda prețului prohibitiv).

Cartea de bucate de la București

Oricât ar părea de dificile, lucrurile sunt însă mult mai simple. Chiar în Prefața cărții (edițiile a II-a și a III-a), Maria Maurer notează că este vorba despre „cea dintâi carte de bucate” și  datează rândurile de-atunci: „1849, Mai 1”. Cum e posibil să apară două ediții în același an, din cartea de bucate cu pricina? Dilema se rezolvă repede: la vremea aceea, fiecare o mie de exemplare însemna o nouă ediție. Apariția a două ediții în anul 1849 și a încă uneia în același an sau într-un an anterior nu e de mirare. Privite sub lupă, cele două ediții din 1849 arată că nu s-a clintit măcar o literă din text și asta nu face decât să ne semnaleze nevoia acută de cărți de bucate a acelor vremuri. Trei ediții – 3.000 de cărți! Un tiraj important și astăzi. Cele „trei mii” au fost succedate de alte două ori chiar trei reeditări în următorii 21 de ani (dubiul rămâne, câtă vreme Iarcu atesta edițiile din 1851 și 1863, iar BRM-ul pe cele din 1863 și 1870).
Ca și în cazul cărții lui Kogălniceanu & Negruzzi (tipărită la Iași în 1841, 1842 și 1846), lipsa intervenției în text, ca și formulele consacrate în epocă („prima mie”, „a doua mie”, „a treia mie”) nu ne lasă să ne dăm seama dacă e vorba de ediții noi sau doar de ceea ce în limbaj curent numim „prelungire de tiraj”. Pentru veacul al XIX-lea, însă, reeditările (sau retipăririle) acestea dau seamă de „foamea” de cărți de bucate a contemporanilor.
Cât despre anul apariției „primei mii”, el ar putea fi anterior anului de convulsii 1848, respectiv 1847 sau 1846. Dacă ne gândim la cât de necesară era reeditarea volumului, e puțin probabil să se fi așteptat trecerea a doi-trei ani până ce cartea de bucate a Mariei Maurer ar fi ajuns la ediția a II-a, de aceea concluzia mai firească ar fi că ediția princeps trebuie datată 1847. Un argument îl găsim și în prefața autoarei la edițiile a II-a și a III-a din cartea de bucate pe care a trimis-o la tipar: „Această carte, așa de trebuincioasă pentru căsnicie, fu întocmită de mine acum doi ani numai în favorul iubitelor mele eleve, pe care le-am crescut de mititele, și a cărora fericire privesc la cea dintâi dorință a vieții mele; dar aflând-o mai multe cocoane cinstite și înțelepte, m-a îndemnat foarte, rugându-mă, s-o dau în tipar, ca să se folosească și altele dintr-însa, fiindcă aceasta este cea dintâi carte de bucate, scrisă în limba și cu măsurile Țării Rumânești. Fie dar bine primită și folositoare precum doresc.
Maria Maurer
București 1849, Mai 1

Mititeii românești – de la legendă la rețetă (I) „Nașul” N.T. Orășanu și „notarul” Constantin Bacalbașa


Până când ne vor ieși alte argumente în cale, lăsăm lucrurile să plutească în „aburul” de pe plita istoriei (gastronomice). Un fapt este cert: culegerea de rețete pe care cu atâta râvnă a scris-o și a dat-o spre tipar Maria Maurer este cea dintâi carte de bucate tipărită în Țara Românească. În Moldova aveam deja „200 rețete cercate de bucate, prăjituri și alte trebi gospodărești” a lui Negruzzi și Kogălniceanu (Iași, 1841, 1842, 1846) și rețetarul bucătarului Robert, tradus de postelnicul Manolachi Drăghici (tipărit tot în capitala Moldovei, în 1846) – volume pe care deja le-am citat.
Cine a fost Maria Maurer? Asupra personalității sale – atât cât se cunoaște – voi reveni cu un alt articol. Deocamdată să spunem doar că era o săsoaică școlită în Imperiul Austro-Ungar și venită la București, mai întâi ca profesoară de menaj, la unul dintre pensioanele Capitalei, apoi urcată în funcția de directoare a unui astfel de așezământ dedicat fetelor de condiție bună.
În 2006, în vreme ce pregăteam pentru tipar ediția nouă din „Cartea de bucate” a Mariei Maurer, am fost întrebată cu ce se deosebește aceasta de volumele tiparite cu numai câțiva ani mai înainte de cei trei boieri-cărturari moldoveni (Negruzzi & Kogalniceanu și postelnicul Manolachi Draghici). Primul răspuns și cel mai la îndemână a fost acela că, în vreme ce pentru citații „învinuiți” gastronomia era o pasiune (hobby de primă mână, de altfel), cu Maria Maurer ne apropiem de profesionalizarea acestei îndeletniciri. Nu, autoarea nu era bucătareasă, dar se știe că preda la un pension de fete, unde cursurile de menaj (și bucătăreală) erau obligatorii. În al doilea rând, aceasta este prima culegere de rețete redactată în țară care respectă structura cărților de bucate europene (cartea de bucate a postelnicului nu este decât o traducere!). În al treilea rând, și să nu fi fost aceste „întâietăți” de mai sus, tot rămâne prima carte de bucate tiparită la București.
Nu știu cu ce va fi obișnuit Maria Maurer să-și îndulcească oaspeții, dar eu, dacă ar fi să fie, aș alege dintre toate prăjiturile timpului pe cea care urmează. Cu puțină îndemânare și descifrând pas cu pas rețeta, cred că aș reuși să gătesc și eu „Casa de viespe”, așa cum ne-a lăsat-o moștenire autoarea.
 

Case de viespi – Maria Maurer (1847)


*) Maria Maurer – „Carte de bucate. 190 de rețete alese și încercate de o prietenă a tuturor femeilor celor casnice” – Editura Jurnalul, 2006, transliterare Anna Borca, ediție bibliofilă, îngrijită și prefațată de Simona Lazăr.

Case de viespi Maria Maurer

Case de viespi. O rețetă extrasă din Cartea de bucate a Mariei Maurer (1847)
Bate 6 ouă întregi, 4 gălbenușuri cu o jumătate oca de făină și puțintică sare, bine; apoi toarnă o litră de lapte, trei linguri drojdii de bere bună, groasă, 25 dramuri stafide negre fără sâmburi; amestecă-le toate la un loc ș-o lasă să se dospească. Pe urmă înfierbântă în tigaie de ochiuri, în fieșcare despărțitură câte o linguriță de unt, pune în fiecare câte o lingură de cocă, rumenește-le pe o parte, întoarce-le pe cealaltă; după ce s-au rumenit, scoate-le pe o sită, pune alt unt și cocă până se isprăvește; apoi dă-le cu zahăr presărat, calde, la masă.

Case de viespi. Glosar

Litră = veche măsură de greutate, a cărei măsură a variat, după regiuni și după epoci, între 250 și 322 g, echivalentă azi cu 250 g.
Dram = veche unitate de măsură a greutății, egală în Muntenia cu 3,18 g și în Moldova cu 3,23 g.
Rețetă preluată din:  Maria Maurer – „Carte de bucate. 190 de rețete alese și încercate de o prietenă a tuturor femeilor celor casnice” – Editura Jurnalul, 2006, transliterare Anna Borca, ediție bibliofilă, îngrijită și prefațată de Simona Lazăr.
*) Maria Maurer scrie, probabil, o primă carte de bucate: Carte de bucate. Coprinde 190 de răţete de bucate, prăjituri, creme, spume, jalatine, îngheţate şi cum se păstrează lucruri pentru iarnă. Toate alese şi încercate de o prietină a tutulor femeilor celor casnice, a doua ediţie, apărută cu cheltuiala lui D.G. Ioanid, la Bucureşti, tipărită în tipografia lui Iosef Kopainig, 1849. Prima ediție apărută în 1847.
Este prima carte de bucate tipărită la București și cea de a treia în seria cărților de bucate publicate în limba română pe teritoriul actual al României.
Trebuie spus că acest opis beneficiază de o ediţie de lux, publicată în 2006, îngrijită de Simona Lazăr şi Anna Borca, la Editura Jurnalului Naţional.

Mititeii românești – de la legendă la rețetă (I) „Nașul” N.T. Orășanu și „notarul” Constantin Bacalbașa

Carol al II-lea și Duduia. Două meniuri, câteva istorii amoroase și un șalău ironic

Cartea de bucate a Mariei Maurer, la aniversară

Gaziantep masoz Kutahya masoz Elazig masoz Trabzon masoz Malatya masoz Sivas masoz Ordu masoz Sakarya masoz Manisa masoz Mersin masoz Tokat masoz Afyon masoz Denizli masoz Kayseri masoz Eskisehir masoz Mugla mutlu son Pamukova mutlu son Buca mutlu son Osmaniye mutlu son