Gastroart.ro și dacris.ro prezintă: în 2019, luați în considerare extinderea echipamentului dvs. de bucătărie. Dacă încă mai utilizați o friteuză de 22,5 litri (50 de lbs.), poate este momentul să luați în considerare evaluarea avantajelor uneia de 13,5 litri (de 30 de lbs.).
Operatorii se pot aștepta la trei avantaje la o astfel de friteuză:

Economii de ulei – O scădere de 9 litri (20 lbs.) înseamnă că este nevoie de 40% mai puțin ulei pentru a găti aceeași cantitate de produs. În plus, o friteuza 30-lbs., poate oferi de două ori mai multă durată de viață decât o unitate de 50 de lbs., ceea ce înseamnă economii mai mari și mai eficiente în costuri. Mai puțin ulei, filtrare mai frecventă și auto top off se combină pentru a crea o extindere maximă a timpului de folosit al uleiului.
Calitatea mai bună și mai consistentă a produselor – prin filtrare frecventă și prin eliminarea automată a reziduurilor astfel încît “perioada dulce”[i] a uleiului va dura mai mult, creând un mediu ideal pentru prăjirea hranei și crearea unui produs de calitate superioară. Prin menținerea unui nivel constant de ulei (nivel și temperatură care sunt gestionate de senzori speciali), operatorii vor atinge, de asemenea, o calitate superioară a acoperirii suprafeței prăjite în jurul produsului și de altfel un produs mai consistent la ieșirea din friteuză. Friteuzele de gătit Evolution Elite de la Henny Penny utilizează cu 40% mai puțin ulei. Durata de folosire extinsă a uleiului are ramificatii pozitive pentru clienți, de asemenea. Adesea cu o fritueză de 50 lbs., operatorii vor încerca să împingă viața  uleiului dincolo de timpul natural de expirare. În cazuri extreme, dacă se prelungește prea mult timp, uleiul poate produce chiar carcinogeni și poate crește nivelul de colesterol al alimentelor. Cu un aparat 30 de lbs., economiile de ulei vor conduce pro-activ la o gestionare eficientă și sănătoasă a uleiului. Având o echipă care urmărește calitatea uleiului și reacționează la aceasta rezulktatele se vor traduce într-un gust mai bun și un ulei mai sigur.

Ușurința în utilizare – Prin trecerea la o friteuză de 30 de lbs, puteți să uitați de zilele cu deschidere manuală și închidere a mai multor supape de scurgere și pornirea / oprirea motoarelor pompelor doar pentru a filtra uleiul de la friteuze. În schimb, prin apăsarea unui singur buton, uleiul este filtrat automat în doar patru minute. Acest proces ușor, înseamnă o instruire mai simplă pentru echipa dvs. și creează mai puține întreruperi pentru operațiile regulate de gătit.
V-ar interesa o friteuză Henny Penny? Aruncați o privire la Evolution Elite sau contactați distribuitorul local pentru a găsi friteuza potrivită pentru buna funcționare a dvs.

Seria Evolution Elite


 
[i] „Perioadă dulce” – perioada de timp în care calitățile uleiului folosit la prăjirea unor alimente se mențin.

Continuăm seria de articole atipice cu încă o proză, de data aceasta memorialistică, a scriitorului Dan Iancu.
 

Despre „ca o” poate la fel de bună!

Era pe la începutul mileniului cînd am fost solicitat de către Microsoft să fac parte dintr-un juriu unde trebuiau să participe studenți cu diverse proiecte pentru Imagine Cup. Chestia se făcea la Suceava, astfel încît am ajuns cu o zi mai devreme, pe la prînz, ca a doua zi să fiu odihnit și plin de bunăvoință. Mă cazez unde mi se indicase, la un hotel pe lîngă Universitate, și mă duc să-l caut pe Tody, reprezentantul Microsoft. Am dat de el și avea treabă pînă peste cap. Îl întreb doar unde să mănînc ca să-l las în pace. Îmi explică și dau de locanta cu pricina, din păcate i-am uitat numele, cert e că avea terasă și am luat loc la umbră. Vine chelnerul, un tip solid, brunet, cu mustață, dar zîmbitor și-mi aduce meniul. Citesc și dau prima dată-n viața mea de sintagma „ciorbă rădăuțeană”. Ce-o fi, îmi zic și-l chem pe chelner.
– Nu vă supărați, încep eu diplomatic, ce este ciorba rădăuțeană?
– Seamănă cu ciorba de burtă, dar e cu piept de pui.
– Aduceți-mi, vă rog, o porție.
– Și felul doi?
– Mai vedem noi.
Îmi făcusem socoteala că dacă e o ciorbă bună voi lua și partea a doua, iar dacă nu voi trece la covrigi. Nu riscam să stau a doua zi pe tron pentru că aveam o zi absolut plină cu jurizarea.
Vine comanda. Un bol destul de generos plin cu o arătare albă cu niște puncte roșii (de care nu-mi aduc aminte la ciorba de burtă), dar a cărui miros avea pe „vino-ncoace” așa că a, mușcat din ardeiul iute proaspăt pus alături și am luat prima lingură. Aici ar trebui să fa o pauză din vorbe pentru că nu m-am oprit pînă nu am zvîntat bolul. Era absolut minunată ciorba asta pe care nu o văzusem în București pe unde-am fost. Nici acum nu e prea populară, dar acu ceva vreme habar n-aveam de ea.
– Cum a fost?, mă-ntreabă chelnerul.
– Mai adu una. Tot cu ardei iute.
– S-a făcut șefu.
După ce m-am săturat l-am întrebat pe bunul meu prieten (așa-ți devine un chelner dacă e preventiv, politicos, deschis și mai ales cu un zîmbet, care nu-i de plastic, permanent pe buzele lui.) care e rețeta. Mi-a zis-o, desigur varianta lor cum am să aflu studiind problema la întoarcerea acasă. Problema mea era că o fac numai cu piept de pui și nu folosesc toată carnea macră a păsării după ce a fost fiartă întreagă și aș fi preferat și ceva cubulețe din țelina, păstîrnacul și pătrunjelul care au participat la fierbere. De felul meu apreciez să am ce mesteca mai mult decît ce bea la o mîncare. Dar ăsta e gustul meu și nici pasarea zarzavatului pentru îngroșare nu mă pasionează pentru că este o operație delicată și cu multă muncă la bază pentru a obține catifelarea ideală. Altfel e precum nisipul. N-o să vă dau aici rețeta, se găsește deja pe Internet în toate variantele posibile, așa că…
Am plătit lăsînd un bacșiș onorabil și am plecat la plimbare. Mă simțeam foarte bine și stare nu m-a părăsit nici seara cînd am luat, în altă parte, faimoasa ceafă la grătar cu piure de cartofi, care s-a dovedit a fi pulpă cu cartofi zdrobiți.
Cert e că a doua zi am fost plin de bunăvoință.

Acesta este un text atipic pentru gastroart.ro, o proză scurtă scrisă pentru noi de unul dintre cei mai importanți prozatori români postdecembriști: Radu Aldulescu.
 
Aurel al meu, iarăși grăbit. Ai zice că-l așteaptă nevasta și copiii acasă. Eu ce să mai zi, mă așteaptă mama, care intră în fibrilații, dacă întârzii mai mult de o jumătate de oră peste nouă seara. Ea e soțul meu iubitor, grijuliu și uneori gelos, păi, o fată singură, noaptea, prin orașul ăsta plin de golani, descreierați, hoți, violatori… Știu, mamă, știu, dar am niște treburi, pe lângă facultate, redacție, tipografie, documentare pe teren, dacă mama mea n-are posibilități să mă țină în facultate. Nu stau eu în loc de golani și violatori.
Deja am întârziat mai bine de o oră peste nouă… Ce o să facă mama când n-o să apar toată noaptea acasă? Poate că ar fi trebuit, totuși, s-o anunț. Să-i spun că înnoptez, unde? La un bărbat, deh, pur și simplu nu-mi dau seama cum ar reacționa. Poate că s-ar bucura că fata ei, în sfârșit…
Aurel a zis că nu mai avem mult. Am înțeles că până acasă nu mai avem mult. Am înțeles greșit, uite că nu ca să ajungă mai repede acasă se grăbea el, ci la bodega asta slinoasă, încropită într-o casă, cu trei mese de plastic înșirate în fața șanțului și a drumului, luminate slab de un bec agățat de uluca gardului. Sunt două mese și în curte, dar el preferă pe șanț. N-am decât să-i urmez parcursul și tabietul. Bărbatul e capul și stâlpul familiei. Bărbatul e o cruce, pe când femeia e doar o jumătate de cruce, aflăm din cărțile sfinte cărora le dau peste nas mișcările de emancipare a femeii. Am rețineri față de genul ăsta de emancipare, deși faptul că am ajuns în bodega asta mizeră ar spune altceva. Sunt la masă și-l aștept pe Aurel care-și aduce de la bar un pahar cu o băutură emanând un miros oribil. Recunos, totuși, mirosul: ceva din copilărie, din familia Ochilor lui Dobrin. A dispărut brandul etichetei cu două prune albastre agățate pe o cracă, identificate cu ochii unei vedete fotbalistice, de loc din zona cu livezi de pruni din care se fabrică băutura respectivă. N-ar fi avut însă cum să dispară băutura cu gustul și mirosul ei specifice, un simbol național la o adică.
Ce drăguț! A luat și pentru mine ceva. O sticlă de cola. O dau pe gât, o termin dintr-o singură gâlgâitură lungă, ca să-mi amăgesc foamea cât de cât, amintindu-mi că, în urmă cu șase ani, drăguțul meu Aurel, care pe atunci nu obișnuia țuică îmi lua mâncare când ieșeam împreună în oraș, copănele și aripioare de pui cu cartofi prăjiți. Nici atunci nu mă întreba ce vreau, măcar că se dovedea în stare să-mi ghicească poftele. N-are habar, desigur, de aliniatul respectiv din codul bunelor maniere, despre care și eu am o ideee destul de vagă: cum trebuie să se poarte un domn cu o doamnă sau domnișoară pe care o invită într-un local… O singură dată mi s-a mai întâmplat să mai fiu invitată la un local în acești ultimi șase ani, cât a lipsit Aurel din viața mea. Un local de cu totul alt fason decât bodega asta: Șarpele roșu, iar bărbatul, și el de alt fason decât Aurel. Directorul – coacționar al revistei Fotbal Plus, la care tocmai obținusem prin concurs un post de redactor. Domnul Viorel Albu, un fost baschetbalist înalt și corpolent, cu chelia spuzită de petele maronii ale decrepitudinii, om la șaizeci și ceva de ani, cu familie, cu copii mai mari decât mine. Când a apărut ospătarul la masă, amuțisem, copleșită de atmosfera acelui local de lux și de situația de a fi invitată aici de patronul meu, care m-a îndemnat să comand. Culmea e că am cerut o cola, tot o cola, în sfârșit, asta-i procedura, domnul o lasă pe doamnă sau domnișoară să comande ce-i poftește suflețelul, și abia apoi… Asta e, Aurel nu stă-n loc de genul ăsta de maniere, ceea ce nu-mi dau seama cât îl face să scadă-n ochii mei. Oricum, nu atât cât să-i fac observație, riscând să-l supăr; nu, nu trebuie să-l supăr, mă port cu el ca și cu oul care s-ar putea sparge… Totuși, pentru ce mă invitase patronul în localul ăla de lux? Păi, ca să fiu sinceră până la capăt cu mine însămi, pentru același lucru pentru care mă țin eu acum de coada lui Aurel, dând să reînnod idila din urmă cu șase ani. Ăsta-i adevărul, un adevăr căruia tot încerc să-i întorc spatele, și el vine peste tine să te răstoarne cu cracii în sus. Pur și simplu, m-am blocat. Am amuțit pentru a doua oară în seara aceea, când l-am auzit pe domnul Viorel că-i place de mine și ar vrea să avem o relație amoroasă; foarte direct, tranșant, onest, pasămite, grăbindu-se să precizeze că eventualul meu refuz nu mi-ar afecta statutul în redacție, postul obținut în virtutea unor merite, sunt o fată capabilă, inteligentă, talentată, asta l-a atras în primul rând la mine… Am înțeles, deh, nu neapărat fizicul, nurii mei de ursoaică de peste nouăzeci de kile, placați cu osânză. Nu mi se întâmpla pentru prima dată să stârnesc un bărbat vârstnic. Aș putea spune că mai ales pe ăștia îi atrag, bineînțeles că fără să-mi propun, în fine, aș vrea să cred că n-am nicio vină. Domnul Viorel, însă, un fost sportiv care a făcut bani în presă și care mi-a dat o mână de ajutor, un salariu și totodată o șansă ca să-mi pot continua studiile, ar fi putut fi un tip special printre alți boșorogi libidinoși care au pus ochii pe mine, așa încât, nu merita să-l jignesc, porcăindu-l sau sfidându-l cu un refuz trufaș, conținând sugestia că aproape că mi-ar putea fi bunic… Nu, n-am făcut decât să mă arăt mută de uimire, nerăspunzându-i în niciun fel, ca și cum nici n-aș fi auzit propunerea lui. De atunci, am evitat să mai intru cu bărbații în localuri, nedând curs nici invitațiilor din partea colegilor de redacție sau de facultate, cele mai multe nevinovate, mă rog, nici eu n-am vreo vină. La o săptămână de la episodul ăsta, problema domnului Viorel s-a rezolvat de la sine, parcă, prin apariția altei noi angajate, cam de vârsta mea, care a acceptat să-i fie amantă.
Nu m-am putut abține să nu-i amintesc lui Aurel că, pe vremea când ne-am cunoscut, când ele era un cavaler fără obligații, un flăcău cu ața neruptă, ținu să glumească vulgar, iar eu eram o liceană naivă, pregătită să mă las sedusă, am spus, sugerându-i, o dată în plus, ce-l așteaptă, păi, o liceană care arăta mai bine, nu mă îngrășasem în halul ăsta, încât nu-i de mirare că a pus ochii pe mine, în fine, pe vremea aia el mă ducea prin niște localuri în centru, unde îmi comanda niște porții de aripioare și copănele… Mai știi, Aurele? Ei, cum naiba să nu știe? Lucrurile astea nu se uită. Atâta că-i mai greu să dăm timpul înapoi. Obligații prea mari n-are nici acum. Doar un copil de crescut, pe care, de altfel, îl crește soră-sa, iar aici, în bodega asta, nu există aripioare, cartofi sau copănele. Ce au, totuși, de mâncare, Aurele? Că-s leșinată. Nu i-am mai spus că la ora asta aș fi acasă și mama mă așteaptă cu masa pusă, cartofii prăjiți, șnițelul, salata de sfeclă sau iahnia de fasole cu afumătură. Masa mea principală, pe care o mănânc seara, înainte de culcare, deși am încercat în mai multe rânduri să renunț la ea fără niciun sorț de izbândă: dacă nu mănânc, sau dacă mănânc mai ușor, nu pot să dorm și a doua zi nu mai sunt bună de nimic.
Păi, ce să aibă, Florențo? Doar biscuiți și eugenii. I-am întins 5 lei, să-mi cumpere eugenii de ei. M-a refuzat: ține-ți banii. Drăguț. Mi-a cumpărat din banii lui cinci eugenii și, dacă mai vrei, să-mi spui, că-ți mai iau, dar să știi că acasă avem ce mânca. Pentru el, își mai luase un pahar cu țuică. Ce bei tu acolo, Aurelule? A râs scurt, nervos, penetrant: genocid! Rachiu de zarzăne. De zarzăre, am zis. De zarzăne, a repetat. La noi așa se zice: zar-ză-ne! Am înțeles, dragule. Sună, oricum, mai frumos: genocid. Poți să-mi iei și mie un pahar?
Dacă aș fi știut, i-aș fi spus mai devreme. I se lumină fața instantaneu. Plăcut surprins, deh, că mă apropii încă de el în felul ăsta, ca tovarăș de băutură. Eu, deși mă feresc să arăt, sunt mai surprinsă decât el. Ce m-o fi apucat să bag în mine mizeria asta? Trebuie că iubirea și dorul de bărbatul vieții mele, pe care-l aștept de șase ani, asta m-a îndemnat… Sau nici măcar, nici măcar… Ar putea fi dorul de un bărbat, pur și simplu, curvă nenorocită ce ești. Curvă, și pe deasupra, bețivă. Miroase oribil și, totuși, mi s-a făcut subit poftă. S-ar putea că și din pricina foamei, care nu s-a domolit cu eugenii. Înmoi buzele, sorb puțin, oh, n-are gust rău genocidul ăsta. Chiar îmi place, mai cu seamă când văd lumina din ochii lui Aurel, declanșată și întreținută de sorbiturile mele.
A venit de la bar și cu un pachet de țigări Pall Mall și cu o brichetă. Nu-mi amintesc să-l fi văzut vreodată cu țigara-n gură. Nu, nu-i fumător, se prostește, doar. Sau se bucură și vrea să sărbătorească revederea noastră în felul ăsta: își aprinde o țigară cu gesturi lente, afectate parcă, așa că bag și eu o țigară în gură. E timpul să mă prostesc și eu. Prima țigară din viața mea. Să țin minte și să notez în jurnal: la douăzeci și trei de ani și jumătate, într-o noapte de august invadată de țârâit de greier, la o masă pe marginea șanțului și a drumului, în bodega din satul Odăi, cu puțin înainte de a mă lăsa dezvirginată de cel pe care mi-l doresc soț… Aurel apropie flacăra brichetei de capătul țigării. Pufăi ușor de câteva ori, gândindu-mă că el mă consideră egala lui, dacă admite să beau și să fumez cot la cot cu el. Mă uit la el cu o admirație vecină cu evlavia, cum trage din țigară temeinic și slobozește vălătuci groși de fum pe gură și pe nas. E un soi de scamatorie pe care am văzut-o și la alții, nu e prima oară când o văd, dar e pentru prima oară când îmi doresc să mă versez în ea. Încerc să-l imit pe Aurel, trăgând în piept cu nădejde. Mă înec, tușesc să-mi dau duhul, să-mi vărs mațele. Gata! Nu mai vreau! Mai bine genocid simplu. Aurel zâmbește îngăduitor: n-a mai fumat până acum, nu-i așa? Ai grijă, ia-o ușor.
Mda, de țigară nu-s în stare deocamdată, dar genocidul merge, îmi pică bine. Când a terminat Aurel a patra sută, am terminat și eu suta mea. Abia de m-am amețit puțin. În sfârșit, o luăm spre casă.
Foto: adevarul.ro

Ne dăm în vânt după murături și iarna pare să nu aibă farmec fără o legumă ori un fruct la saramură sau oțet. În copilăria mea urbană la Focșani aveam pe balcon două butoaie imense, unul cu varză, altul cu un mixt de pepeni verzi, gogonele, castraveți, morcovi, conopidă, ardei capia, ardei bulgărești, țelină, leuștean, gogoșari. Apoi urmau borcane cu castraveți, gogoșari, gogoșari umpluți cu varză, ardei iuți și mai târziu gogoșari în sos de muștar.
În afară de pepeni verzi alte fructe (și mă refer la cele pe care le identificăm cu fructele, nu la fructe asimilate legumelor cum sunt roșiile, de exemplu) nu murau ai mei nimic.

Mult mai târziu am descoperit perele și strugurii și orientalele conserve de lămâi murate. M-ar bucura dacă am completa această listă cu murături gustate sau făcute de voi, inclusiv tehnici mai puțin frecvente precum aceea de prin Neamț (Gabi Corbu, parcă tu mi-ai povestit) unde sătenii aduc special apă la un izvor sărat din munte pentru saramură.
De curând am citit în volumul “Valori identitare în Dobrogea, Hrana care unește și desparte”, coordonator Ofelia Văduva, editura Enciclopedică, 2010 despre pepene galben murat la etniile din Dobrogea. N-am văzut, n-am gustat, dar aș!

Apoi, după o discuție cu Chef Nico Lontras am aflat de o rețetă faină de tot de la o mănăstire din Moldova, unde printre ardeii iuți puneau păstăi de fasole verde sau albă pentru a mai domoli din iuțeală (puteți găsi aici o rețetă). La masă, mai ales la ciorbe și borșuri puneau lângă blid și ardei și păstăi. Cu timpul au ajuns să modifice ponderea încât borcanele au devenit conserve de fasole verde cu ardei cât să le iuțească nițel. (Carmen, musai să ne întâlnim să îmi dai acel borcan 😊).
Pe același principiu și tot pentru zămuri am descoperit morcovul ras cu ardei iute iar de la mama lui Chef Johnny Șușală am aflat și de țelină (frunze și tulpini clasice) între timp înlocuită cu apio și tot cu ardei iuți.
Tot pentru ciorbe, dar de data asta pentru acreală avem zarzăre, corcodușe, prune verzi puse la borcan, ori făcute pastă, ori chiar deshidratate așa cum îmi povestea Elena despre soiul acela de prune albe, mari, robuste.
Cele mai multe informații le am, însă, despre merele murate (Ile, știu că nu îți plac, dar poate nu era bună gospodina, oricum musai să încerc).
Când le-a pomenit Ileana Braniște într-un comentariu pe facebook mi-am zis că “Mare e grădina ta Doamne și pe toată o murăm!”.
Pare că ar fi o rețetă specifică evreilor din nordul Moldovei, Bucovina și republica Moldova. Cel puțin acolo am găsit cele mai vechi mențiuni. Mai mult, erau atât de îndrăgite de copii încât se dezvoltase un comerț ambulant cu ele.
Povestea o găsim în volumul “Evreii din Târgu Cucului de altădată” de Ion Mitican, editura Tehnopress, Iași 2005. Sunt menționate de două ori, iar un pasaj este edificator pentru instrucțiuni: “Merele murate erau o altă delicatesă a negustorilor din Târgul Cucului. Alese, dragălite, învelite în frunze de plante aromatice, toamna când se așezau în butoaie, se scoteau la consum în zorii primăverii. Purtând câte o cofă cu povara trudei și speranța vieții lor, colindau străzile Iașilor strigând gutural și adesea răgușiți din cauza frigului care mai ținea în chingi târgul: «Meeere!, Murateee meeeere!» Atunci, între iarnă și primăvară era sezonul lor și strigătul «Mereee murateeee», răsuna pe toate străzile. La auzul acestor cuvinte copiii ieșeau împușcați din case sau din heidere și cumpărau pofticioși mogâldețele gălbui ce purtau gustul întregii toamne: de măr, țelină, hrean, mărar, pătrunjel și toate aromele grădinilor bogate”.
Am găsit însă și o variațiune la temă pe un site din Republica Moldova, unde rețeta beneficiază de o alte arome: frunze de coacăz, frunze de vișin, mentă și miere de albine:
“În partea de jos a recipientului punem un strat subțire de frunze de coacăz negru curate (nu este necesar să puneți multe frunze, altfel merele vor deveni acre prea repede).  Pe frunze de coacăz punem mere stivuite în două straturi, apoi urmează un strat subțire de frunze de vișin și din nou mere. Apoi – un strat subțire de mentă (nu exagerați cu menta!), Apoi din nou merele. Ultimul strat – din frunzele de condimente de mai sus (putem pune assorti), adăugând la frunzele 2-3 crenguțe de mentă, nu mai mult!”. Puteți citi întreaga rețetă aici
Nu uitați, dacă știți și alte rețete ori tehnici mai deosebite aștept mailurile voastre la cosmin.dragomir@gastroart.ro pentru a completa această listă. Vă mulțumesc anticipat.
Credit foto: ecology.md & recipes.oregonlive.com & leniass.blogspot.com

Dacris.ro și gastroart vă prezintă cele mai noi tehnologii pentru bucătăriile profesionale. 
Restaurantul ca afacere este o luptă dură. Datorită ritmului rapid al tendințelor și cerințelor consumatorilor, restaurantele trebuie să evalueze în mod constant, nu numai aspectele directe care se confruntă cu clienții, ci și toate lucrurile legate de afacerea lor, inclusiv back-of-house. Munca, pregătirea, eficiența, calitatea produselor, lipsa spațiului sau spațiul aglomerat și flexibilitatea meniului sunt toate preocupari legate de nume și găsirea modalităților unice de a identifica o oportunitate de imbunătățire a oricărui local poate fi un factor schimbător al afacerii.

Dacris.ro vă oferă cele mai noi tehnologii pentru bucătăriile profesionale
Dacris.ro vă oferă cele mai noi tehnologii pentru bucătăriile profesionale
Echipamentele potrivite pot ajuta mult în transformarea operațiunilor unei bucătării și oferă operatorilor posibilitatea de a face mai mult cu mai puțin. Cuptorul combi este probabil cel mai mare exemplu de echipament care poate crește flexibilitatea, poate oferi o mai mare eficiență și poate ajuta la optimizarea spațiului în bucătăriile moderne.

Creșterea flexibilității

Este posibil să nu existe un echipament care să facă mai mult în ceea ce privește pregătirea meniului într-un spațiu mai mic. Flexibilitatea se află în centrul fiecărei combinații, oferind operatorilor oportunitatea de a coace, de a face grătar, de a pregăti la aburi, sau de a adăuga elemente de meniu cu o incredibilă precizie și consistență. Programabilitatea facilitează comutarea între produse umede și uscate, impulsionând operatorii să organizeze programele de producție prin metode specifice și să se asigure că rețetele sunt executate la cea mai înaltă calitate în orice moment în timpul serviciului.

Eficiență mai mare

Vitezele mai rapide de gătire și randamentul mai mare al produselor înseamnă pur și simplu o eficiență operațională mai bună, dar combi este eficient în multe alte moduri. Cand vine vorba de training, nu numai interfața și programabilitatea fac din ea un moment de lecție pentru noii membri ai echipei, dar și combinarea cu trei piese separate (gratar, cuptor si abur) este un aspect important. A fi nevoiți să învățați, să utilizați și să serviți o combinație specifică restaurantului dvs. va duce la reducerea stresului pentru personal și la mai puțin stres în bugetul dumneavoastra de funcționare prin beneficiul suplimentar al costurilor reduse de întreținere.

Dacris.ro vă oferă cele mai noi tehnologii pentru bucătăriile profesionale
Dacris.ro vă oferă cele mai noi tehnologii pentru bucătăriile profesionale

Spațiu optimizat

La o lățime de aproximativ 90 de cm., puterea cea mai evidentă și majoră a combi-ului este eficiența spațiului. Prin utilizarea unui cuptor combinat, operațiunile pot elimina eficient un cuptor (90 de cm. în medie) un grătar (61 de cm.) și un aparat pentru aburi (53 de cm.). Consolidarea acestui echipament înseamnă eliberarea a minimum 50 de cm. în spațiu de gătit. Cu un spațiu pentru hotă care costă o medie de 3.500 de dolari pe metru liniar  ̶  plus costul suplimentar al aerului condiționat  ̶   un cuptor combi poate însemna o micșorare majoră a costurilor.
Există numeroase motive pentru care acum este timpul să investim în flexibilitatea și eficiența unui cuptor combinat. Cei care au început să experimenteze sau se vor confrunta în curând cu stricarea spațiului, vor putea valorifica beneficiile acestui echipament. Pentru a afla mai multe despre opțiunile cuptorului pe care Henny Penny le oferă vizionați filmulețul

Un nou volum inițiat de Vinul.Ro are prelansarea la București în data de 12 decembrie 2018, la wine barul Wineful Tapas & Wine din Str George Enescu nr 11-11A. Un somelier român de top, creator de școală în domeniu – Sergiu Nedelea – și opt bloggeri și comunicatori specializați din domeniul vinului românesc și-au dat mâna, la invitația revistei, pentru a oferi publicului primul volum colectiv de recomandări bilingve printre etichetele disponibile pe piața de la noi. 

“Ghidul printre comorile românești” reprezintă opțiunile autorilor și, totodată, “Premiile de excelență Vinul.Ro” 2018

Mirela Mateescu, Silvia Palașcă,  Bogdan Caracaleanu, Bogdan Dobrițoiu, Laurențiu Horodnic, Iulian Grigorescu, Mihai Vasile și Răzvan Stoenescu semnează alături de Sergiu Nedelea cele 104 recomandări intitulate  “#Winelovers’ Guide Into Romanian Treasures” – o premieră colectivă națională. Totodată, aceste recomandări constituie și lista “Premiilor de excelență Vinul.Ro”, eveniment care în 2018 împlinește un deceniu de existență.
“După 16 ani de când ne ocupăm cu promovarea culturii vinului, a sosit momentul în care numărul și priceperea pasionaților de vin de la noi din țară a crescut într-o asemenea măsură încât să poată coagula, ei înșiși, un catalog veritabil de recomandări sincere și competente în domeniu”, a declarat Cezar Ioan, publisherul revistei Vinul.Ro.

“Semnatarii volumului au adăugat pasiunii suficientă experiență internă și internațională, dar și studii și certificări în domeniu, astfel încât acest proiect Vinul.Ro nu reprezintă decât un vehicul menit să ofere forță și vizibilitate ghidului scris de ei. Suntem bucuroși că acești autori de carte s-au educat în domeniu inclusiv ca urmare a eforturilor revistei noastre, iar prezența unui formator de somelieri – Sergiu Nedelea – printre semnatari constituie și ea o garanție suplimentară a valorii acestui volum”,  a mai spus Cezar Ioan.

“#Winelovers’ Guide Into Romanian Treasures”, bilingv și frumos ilustrat color, se adresează deopotrivă românilor și străinilor

După cum se arată și în Cuvântul înainte al cărții, publicarea acestui ghid are două semnificații: cum majoritatea autorilor sunt și jurați ai ultimelor ediții a concursului de vinuri inițiat de revista Vinul.Ro, lista vinurilor recomandate în carte constituie și lista “Premiilor de excelență Vinul.Ro 2018” – eveniment anual așteptat în industrie în ultimul deceniu; iar titulatura de “#Winelovers’ Guide… “ reprezintă o formă de conectare a României la mișcarea internațională #Winelover – o comunitate a pasionaților de pe toate continentele, care reunește peste 25.000 de iubitori de vin.
Vinul.Ro este singura revistă specializată în vinuri din România și s-a implicat permanent în promovarea valorilor românești din sfera oenologiei și gastronomiei, ca inițiator al mișcării culturale “Revoluția Pleșcoi” și al primului “Congres Național pentru Gastronomia și Vinurile din România”, prin editarea volumului “Romanian Gastronomy in the XXIst Century” și prin multe alte acțiuni din domeniu.

UPDATE: ora începerii este 18:00 fix. mulțumim
Gastroart.ro și Sorin Despot lansează seria de dezbateri destoinice: Cum adică? Cu o frecvență bilunară, debate-urile vor avea loc la Clubul Țăranului Român, strada Monetăriei nr.3 din București și vor aborda teme fierbinți cu argumente la rece.
Inaugurăm seria de dezbateri cu o întrebare gastronomică: “Sunt românii pastafarieni? Seducția Carbonarei” cu sprijinul vinurilor Liliac și Eisberg Iubesc Salatele.

Pastele carbonara parcă s-au învârtoșat în ADN-ul culinar românesc de după Revoluție dintr-un motiv pe care o să-l analizăm joi seara. Am adaptat rețeta la obiceiurile mioritice, am înlocuit niscaiva ingrediente, i-am pus smântână (multă smântână) și uneori chiar și mult usturoi.
Pe de altă parte gustul pentru pastele cu sos a luat amploare tot după anii ’90. În cartea de căpătâi a restaurantelor comuniste Rețetarul General pentru Preparate Culinare din 1962 pastele cu sos lipsesc cu desăvârșire.

Dar despre toate acestea și multe alte povești istorice despre paste o să vorbim pe îndelete în fața unui pahar cu vin de la Crama Liliac și a unor crănțăneli sănătoase de la Eisberg Iubesc Salatele joi, de la ora 18:00, cu:
Giovanni Baldantoni (secretar general Federația Chefilor Italieni, delegația din România)
Giovanni Cinquepalmi (pastele artizanale Cinquepalmi)
Radu Rughinis (Pasterra & Botega del Tartufo)
Alexandru Dumitru (Bistro Ateneu)
Vasile Nicolae (Papila)
Alexandru Cirtu (LifeBox)
Moderator: Sorin Despot
Storyteller: Cosmin Dragomir
Intrarea este liberă pe bază de rezervare la cosmin.dragomir@gastroart.ro 
Media și parteneriate: 0754951616
Simți lipsa unor dezbateri serioase unde argumentul este cel care contează? Atunci seria de evenimente “Cum adică? Seri de dezbateri destoinice” este pentru tine. Readucem polemica în off-line acolo unde “adversarii” stau la aceeași masă și se contrazic, dar nu se înjură de mamă. 

 

Pe Iuliana Sbîrnea (bucate-aromate.ro) o știam din on-line și ne-am împrietenit pe selgroscautapasiunea.ro, mai precis în proiectul comun în care colaborăm cu retailerul. Lucrează în domeniul naval, dar seara și ăn weekend-uri dă casca de protecție pe șorțul de bucătar și face bine. Am rugat-o să răspundă la chestionarul gastroart și uite ce a ieșit:

Avem o gastronomie românească?
Eu mă tot încăpâțânez să cred că avem, chiar dacă umblând prin multe restaurante românești ai putea crede că suntem sub ocupație italiană, franceză sau asiatică.
Care este/sunt preparatul/ele identitare pentru România?
Ciorbele. De legume, de carne, de pește, acrite cu borș, cu oțet sau neacrite. Drese cu ou sau cu smântână, presărate cu leuștean sau pătrunjel.
Ciorbele noastre hrănesc, încălzesc, odihnesc, vindecă. „Te scoală după boală”, așa zicea bunica mea despre câte o ciorbă de cocoș crescut în bătătura ei.
Multe alte mâncăruri le-am mai modernizat noi, dar parcă la ciorbele din bătrâni încă n-am reușit să umblăm prea mult. Ce bine!
Ce și cum ar trebui să promovăm, din punct de vedere culinar, străinilor?
Nu prea mă pricep eu la lucrurile astea, dar cred că o abordare unitară în domeniul ăsta nu e cea mai potrivită.
Dacă ne uităm puțin în istorie, vedem că provinciile românești au fost influențate diferit în funcție de vecini, dar și de popoarele care au cotropit zona respectivă. Chiar și acum, la 100 de ani de la Marea Unire, influențele sunt la fel de vii și de bine delimitate geografic, iar asta e marea noastră bogăție.
Așa că poate că ar fi mai bine să mergem pe ideea specificului zonal și să promovăm preparatele identitare pentru fiecare regiune în parte.
Cum ar trebui să arate identitatea gastronomică națională?
Poate ar trebui să reunim toate hărțile tale într-un atlas gastronomic: #hartapâinii, #hartabrânzei, #hartaciorbei, etc puse toate la un loc.
Cum ar trebui să arate identitatea gastronomică regională ( a zonei pe care o reprezentați)
Aș zice că reprezint malurile Dunării până spre Deltă, așa că la noi aici e mare bogăție! Avem peștele de Dunăre, cel mai bun și cel mai dulce dintre pești! Avem borșuri dobrogene, storceag, saramura de crap, scrumbia la grătar, plachia, știuca umplută, icre cu ceapă și pâine de casă, zacuscă de pește și câte și mai câte!
O să avem o Zi Națională a Gastronomiei și Vinului. Ce facem cu ea?
O creștem, ne bucurăm și profităm de ea să ne mai creștem încrederea în noi. Nu știu să-ți spun cum. Sună utopic, dar poate fi o zi în care să se gătească românește peste tot? Să fim mândri și naționaliști măcar o zi pe an, să cumpărăm doar produse românești și să bem doar vinuri românești?
O poveste despre pâine
Mi-am amintit zilele trecute de azima pe o cocea bunica mea în spuza cuptorului de lut, înainte să coacă pâinea dospită. Gustul și mirosul de azimă caldă, le simt parcă și acum, după vreo 30 de ani de când nu am mai mâncat așa ceva. Din păcate pentru dorul ăsta nu am găsit încă niciun leac. Pur și simplu azima e imposibil de facut în cuptorul meu de la bloc.
O poveste despre ciorbe/supe
Cred că n-am să uit niciodată primul borș de pește dobrogean mâncat în Deltă, la Mila 23. Întreg procesul preparării acelui borş a fost fascinant şi foarte departe de tot ceea ce ştiam eu despre mâncare până atunci.
Primul şoc a fost să o văd pe gazda noastră luând apă pentru gătit direct din Dunăre, chiar de lângă pontonul unde ancorase vaporul care ne dusese acolo. Borşul cel mai bun se face în apa dulce în care a crescut peştele, nu în apa dură şi rece de izvor, ne-a explicat gazda noastră dobrogeană.
Al doilea moment de uluire a fost când gazda noastră, a scos peştele fiert din ciorbă şi l-a aruncat pur şi simplu. Caras, biban, plătică din cei cu carne dulce şi bună! Aveam să aflu cu uimire că nu-s buni decât să dea dulceaţă ciorbei, dar nu şi de mâncat. Pentru carne sunt buni peştii mari: crap, ştiucă, sturion, somn, care se pun în zeamă în locul celor azvârliţi.
La un moment dat, de dor de borș dobrogean, m-am străduit să refac rețeta acasă, dar cu apă de la robinet și fără să arunc bunătate de pește. A fost bun de potolit pofta, dar ca în Deltă nu-i nici unul.
O poveste despre sarmale
Pentru mine, cele mai bune sarmale sunt cele cu carne de miel învelite în frunze de tei, așa cum se fac la începutul verii la noi, la Galați. Galațiul e orașul teilor, noi avem o relație specială cu copacii ăștia și uite că ne bucurăm de tot ce ne dăruiesc: parfum, flori pentru ceai și frunze pentru sarmale.
 
O poveste despre brânza românească
Poveste cu brânză cred că n-am J Brânza e marea mea slăbiciune și toate-mi plac. Nu îmi amintesc de vreo brânză românească care să nu-mi placă într-un fel sau altul: fie doar cu roșii, fie cu mămăligă, fie investită în vreo alivancă.
Ce produse locale vă plac, un top trei de promovat?
Scrumbia de Dunăre, cea pe care o găsim proaspătă doar o lună pe an, când urcă pe Dunăre sa iși depună icrele.
 
Icrele de știucă.
Alivanca.
 
Ce lipsește restaurantelor cu specific tradițional?
Unora le lipsește autenticitatea și respectul pentru mâncărurile românești pe tot lanțul, de la materia primă până-n farfurie. Nu poți face mâncare tradițională cu materie primă din supermarket, importată, congelată sau imitată. Degeaba agăți ștergare pe pereți și servești mâncarea în farfurii de lut, căci aparențele nu reușesc să salveze gustul din farfurie. Gustul e cel care te trădează în cele din urmă.
Altora le lipsește perseverența. Nu știu prin alte părți, dar pe aici, prin zona mea, parcă restaurantele tradiționale au fost singurele care s-au dat repede bătute. Ori și-au închis de tot porțile, ori au schimbat meniurile către mâncăruri mai ușor de făcut și de vândut.
 

Chestionarul Gastroart – Carmen Paraschivescu (gardaculinara.ro): Este nelegitim să ne întrebăm dacă avem o gastronomie!


 

Pe Laura o știu de câțiva ani și tot cam de atunci de ne leagă o amiciție frumoasă. Ne urmărim reciproc munca și articolele și, fără să am cea mai mică urmă de îndoială, spun că Laura Laurențiu face unele dintre cele mai bune rețete din internetul românesc. Aș fi vrut să scriu mai mult de la mine despre carte, dar e pe drum, așa că momentan vă prezint câteva informații generale, dar și recomandarea unui alt prieten comun: Chef Nico Lontras. 
Laura Laurențiu, cunoscută pentru blogul culinar retetecalamama.ro care s-a trasformat în lauralaurentiu.ro, pregătește un volum de rețete ce se diferențiază nu doar prin tehnicile moderne și ușor de aplicat în orice bucătărie ci și prin coagularea rețetelor în simple dar creative meniuri de prânz pentru întreaga familie. „Duminica la prânz” este o pledoarie pentru masa împreună măcar o dată pe săptămână, conţine 68 de reţete creative, cu specific variat, așezate în 320 de pagini delicioase. Cartea este disponibilă pentru precomandă cu autograful autoarei până pe 15 noiembrie, exclusiv pe curteaveche.ro. Alături de multe alte surprize, Curtea Veche Publishing a pregătit o întâlnire cu autoarea în cadrul Târgului Internațional de Carte Gaudeamus, pe 17 noiembrie, începând cu ora 16:30.
Mâncarea, dincolo de rolul de a fi un combustibil al vieții, reprezintă și artă. Arta de a aduce împreună oamenii dragi și de a-i așeza la aceeași masă, nerăbdători să povestească și arta de a combina aromele în așa fel încât putem comunica prin gust și preparat, aducând experiențe noi pofticioșilor. Această carte își propune să încetinească ritmul alert al vieții cititorilor și a-i face să se așeze comod, pentru a asculta secretul – acela de a investi timp într-un prânz ce va aduce la masă toată familia. Cu toții merităm să simțim bucuria mesei liniștite în familie și sa ne bucurăm de aceasta ca și cum ar fi o sărbătoare. Programul aglomerat, orele petrecute în fața calculatorului, traficul și mâncarea înfulecată în grabă te fac să uiți de adevărata valoare și de rolul social pe care mâncarea îl poate avea, aducând familia și în general oamenii împreună.
„Duminica la prânz” este o carte inspirată de locurile, oamenii și bucuriile culinare pe care Laura Laurențiu le-a experimentat în câteva zeci de ani de bucătărit. Cu pură pasiune pentru tot ceea ce înseamnă gastronomie, cu dragoste și atașament pentru rădăcinile ei, bine ancorate în bucătăria bănățeană, autoarea noastră a continuat prin înlăturarea tuturor tiparelor și barierelor legate de gătit, condimentând preparatele din bucătăria tradițională cu un strop de savoare internațională. În prezent, vocea Laurei Laurențiu poate fi auzită pe lauralaurentiu.ro, care este unul dintre cele mai citite bloguri culinare din online-ul românesc și în jurul căruia s-au dezvoltat comunități foarte mari și active în social media.
„Duminica la prânz” de Laura Laurențiu este disponibilă pentru precomandă cu autograful autoarei până pe 15 noiembrie, exclusiv pe curteaveche.ro, la prețul de 65 de lei.

Chef Nico Lontras: 

“Urmăresc blogul Laurei cu interes și plăcere pentru că este profesionist și, de multe ori, inventiv. Mă bucură mult că în peisajul editorial românesc al cărților de gastronomie, destul de sărac, apare o voce credibilă, exersată în a se adresa cititorilor. În afară de pasiunea comună și de prietenie, mă apropie de Laura dragostea față de mâncarea românească gătită prin tehnici moderne. Schimbarea modului de gândire a farfuriei tradiționale și abordarea preparatelor moștenite în spiritul gastronomiei moderne trebuie comunicate clar. O viziune nouă asupra bucătăriei nu înseamnă modificarea gustului copilăriei, acel „ca la mama acasă“ ci, dimpotrivă, regăsirea și îmbunătățirea lui (măcar din punct de vedere nutritiv). Iar pe tine, cititorule, te rog să nu o iei pe scurtături în bucătărie. Să citești cu atenție instrucțiunile, să urmezi pașii scriși, să nu te abați de la gramajele menționate. De cele mai multe ori, un detaliu aparent nesemnificativ schimbă chimia preparatului. Știu că Laura a ales pentru această carte rețete care nu dau greș, rezultat al mai multor teste și perfecționări. Eu am încredere deplină în ea și te sfătuiesc să faci la fel. Prin urmare, nu mi-a rămas decât să îți urez lectură plăcută și poftă bună!”

Mi-a adus Mircea Groza rezultatul excepțional al muncii voluntare a unor tineri din Zalău. Și-au unit forțele, au fost toți pe la bunici și au cules rețete tradiționale din Sălaj, apoi le-au printat în condiții grafice excelente. Un model pe care mi l-aș dori clonat în toate zonele țării.
Tinerii fac parte din Clubul Impact Lego. Citez de pe corpeta patru a mapei în care sunt adunate rețetele locale: “Acest material informativ, realizat și editat de clubul de voluntariat Impact Lego de la Colegiul Național Silvania, a fost validat de maestrul bucătar Mircea groza, specialist în bucătăria tradițională. Broșura reprezintă produsul final al proiectului Gusturi vechi cu IMPACT azi, care a avut ca scopt promovarea tradițiilor culinare de pe teritoriul județului Sălaj.
Rețetele au fost culese din satele sălăjene din dorința de a fi păstrate pentru generațiile următoare și pe ntru a fi oferite turiștilor care vizitează județul nostru. Ele reprezintă o parte din tezaurul culinar românesc, maghiar și slovac de pe aceste meleaguri.
Clubul de voluntariat Impact Lego  de la colegiul Național Silvania a fost înființat în anul 2014 și face parte din rețeaua Impact a Fundației Noi Orizonturi. În cadrul acestuia activează tineri liceeni entuziaști și implicați active în proiecte civice”.
Fiecare filă a acestei broșuri cuprinde câte o rețetă veche, numele informatorului, harta satului, dicționar explicative de regionalism, date despre localitate.

Zamă de varză – Pericei

Gaziantep masoz Kutahya masoz Elazig masoz Trabzon masoz Malatya masoz Sivas masoz Ordu masoz Sakarya masoz Manisa masoz Mersin masoz Tokat masoz Afyon masoz Denizli masoz Kayseri masoz Eskisehir masoz Mugla mutlu son Pamukova mutlu son Buca mutlu son Osmaniye mutlu son