Puțin despre istoria clătitelor
Rude vechi cu pâinea, lipia și blatul de pizza, clătitele au trecut testul timpului și au rămas un deliciu culinar extrem de apreciat în secolul preparatelor sofisticate și moderne. De-a lungul anilor, bucătarii, de la cei din Grecia Antică până la artizanii contemporani, le-au schimbat compoziția și aspectul, menținându-le astfel în topul mâncărurilor preferate de gurmanzii din toată lumea. Cu siguranță, fiecare dintre noi a gustat măcar o dată din celebra clătită, iar pentru mulți aroma ei este sinonimă cu anii dulci ai copilăriei, duminicile în familie și casa bunicii.
Scurtă istorie
Descoperite de oamenii din neolitic, care coceau pe pietre fierbinți un amestec de pulbere din semințe și apă, turtele au fost inițial un fel de pâine nedospită. Apoi, în jurul anului 6000 î.H., în Egipt apare pâinea dospită datorită folosirii unui tip de grâu care conținea suficient gluten ca să permită creșterea aluatului.
În Antichitate, pâinea devine mai mult decât un aliment de bază. Grecii coceau diverse preparate pe care azi le încadrăm la categoria produse de patiserie: făceau clătite pe grătar – de fapt, pâine cu miere și ulei. Ei le numeau tegenites, teganites sau tegenias (cuvinte derivate din tegano, ce însemna tigaie pentru prăjit). Drept dovadă stă lucrarea Deipnosophistae a cronicarului Athenaeus din Naucratis. El descrie modul în care se prepara acest desert, pe care îl numește plakous: se amestecau 500 g de făină, 60 ml de vin alb, 60 ml de lapte acru și o jumătate de linguriță cu sare. Compoziția obținută se rumenea pe ambele fețe în puțin ulei de măsline. Se servea caldă, la micul dejun, asezonată cu miere, semințe de susan și uneori cu brânză.
În timp, au apărut nenumărate alte rețete, una dintre cele mai cunoscute fiind Kaiserschmarrn, clătite preparate în secolul al XIX-lea la curtea lui Franz Joseph I al Austriei. Desertul era numit „firimiturile împăratului“ întrucât se făcea din fâșii de clătită caramelizate și apoi amestecate cu gem și alune de pădure mărunțite.
Specialitate bretonă
Preparat culinar obținut prin coacerea unei foi subțiri de aluat făcut din făină, ouă, lapte, apă și sare, clătitele sunt servite ca desert sau gustare, în funcție de umplutură – cele dulci sunt unse cu zahăr, gem, dulceață, ciocolată, miere și sunt savurate precum o prăjitură, iar cele sărate au în interior combinații de carne, brânză și legume și pot fi servite cu succes ca antreu sau chiar ca fel principal. De regulă, sunt așezate în farfurie sau pe platou, rulate, pliate ori împachetate.
Clătitele în forma lor de azi sunt originare din nordul Franței, mai precis din Bretania, provincie unde se îmbină armonios tradiționalul și exoticul. Supranumită patria clătitelor, a cidrului și a fructelor de mare, această zonă se mândrește cu preparate culinare precum crêpes (clătite dulci) și galettes (clătite sărate), produse care au dus faima bucătăriei bretone în toate colțurile lumii. Crêpe vine din latinescul crispa, ce înseamnă „buclat“.
În 1886, Katell Cornic a creat o rețetă de clătită foarte subțire și crocantă, pliată în formă de paralelipiped, care putea fi lesne considerat o dantelă fină. Aceasta a fost numită crêpe-dentelle și a ajuns să fie apreciată pe întreg mapamondul. Din 1920, produsul este cunoscut și sub numele de gavottes. Acesta a luat naștere dintr-o eroare: clătita a fost prăjită prea tare și astfel nu a mai putut fi pliată.
O altă tradiție născută în această zonă este ca acest deliciu culinar să fie servit alături de cidru, băutură obținută din fermentarea sucului de mere.
Citește și alte povești interesante aici
Acest text este un fragment, continuarea o puteți citi la linkul adăugat, și face parte din parteneriatul GastroArt.ro cu site-ul PastryChef.ro. Vă mulțumim pentru înțelegere!
